Editorii precizeaza inca de pe coperta volumelor definitia termenului de xenofobie, in spiritul careia ar trebui sa intelegem aceste ghiduri: „frica irationala de straini, probabil justificata, intodeauna de inteles”. Atentie, deci, e vorba despre „frica”, nu despre „ura”, asa cum ne informeaza DEX. O frica tratabila, in opinia autorilor care au conceput aceste manuale, prin cea mai serioasa terapie cu putinta: cunoasterea. Pentru ca, se stie, ne temem in general de necunoscut, trebuie sa incepem sa aflam „micile calitati si marile defecte” ale natiilor de langa noi, sa ne apropiem de secretele lor si sa le pricepem mentalitatea, in ceea ce are ea mai greu de marturisit. Primele doua escale: francezii si englezii, doua popoare care de o mie de ani se tot razboiesc si se iau peste picior, in numele unor idealuri care nici macar nu sunt foarte diferite.

 

Francezii se concentreaza exclusiv asupra „lucrului care conteaza cu adevarat in viata: sa fii francez”. Ei sunt convinsi de superioritatea lor colectiva si individuala fata de toti ceilalti locuitori ai planetei. Farmecul lor consta in faptul ca nu ne dispretuiesc: le e doar mila de noi, pentru ca nu suntem francezi. Trecand prin politica, legislatie, moda, gastronomie, sex si cultura, ne oprim o clipa la ce ne spun autorii ca inteleg francezii prin igiena: „Francezii nu se tem de mirosul propriului lor corp, acesta fiind considerat natural. Zicala lor este: Nu te teme de microbi! O familie de francezi de patru persoane consuma doar un sapun pe luna!”

 

Englezii, in ce-i priveste, au facut vreme de sute de ani ceea ce stiau mai bine: au ignorat aromele bizare ale mancarurilor celorlalti, vesmintele nefamiliare si accentele stranii, asumandu-si lenta si dificila misiune de a-i transforma pe invadatori in englezi. Ei cred ca pot salva planeta prin tot ce e britanic, asa incat sa nu ne miram de spusele unui episcop englez din 1948: „Daca Stalin ar fi invatat sa joace crichet, lumea ar fi putut fi acum un loc mult mai bun”.

 

 

 

 

Un roman de debut mai mult decat promitator a lansat in 2007 Jennifer Lee Carrell, doctor in literatura engleza la Harvard, apoi profesoara la aceeasi universitate si regizor de ocazie la compania teatrala Hyperion, unde a aprofundat subiectul Shakespeare, cel care avea sa-i aduca succesul literar. Potrivit Nielsen BookScan, cartea a fost printre cele mai vandute carti ale anului 2008, iar „Codul” ei ameninta sa-l detroneze pe cel al lui Dan Brown. Ingredientele „Codului Shakespeare” sunt, in linii mari, tot cele cu care ne familiarizase Brown: geniu, istorie, cultura, crime in serie. Lipseste o teorie a conspiratiei, dar nevoia de suspans si uneltiri este pe deplin compensata de o suita de crime sangeroase care, asa cum vom afla, sunt diabolic copiate dupa cele descrise in piesele dramaturgului din Stratford-upon-Avon. In plus, ni se da ca sigura existenta unei opere necunoscute a marelui autor englez, piesa „Cardenio”.

 

 

 

 

„Manualul canibalului” incepe dur, la limita suportabilului, cumva ca in „Parfumul” lui Suskind: „Cand s-a infruptat pentru prima oara cu carne de om, si vorbim aici de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu avea mai mult de sapte luni de viata”. Istoria si gastronomia sunt cateva dintre elementele cele mai pregnante ale acestui roman (plin de perversiuni si de enigme nedezlegate) care nareaza povestea tragica a lui Lombroso, un copil care se trezeste orfan si mosteneste un magnific restaurant din Buenos Aires. In incinta acestuia va descoperi „Manualul de bucatarie din Marile Sudului” (care, gratie unui amuzant truc editorial, este anexat ca o cartulie independenta in interiorul romanului), o carte cu retete pentru gourmets. Pornind de aici, descoperim istoria restaurantului, infiintat de fratii Cagliostro, precum si povestea acestora si a descendentilor lor, cu totii morti in conditii sinistre.