de Georgiana Gheorghe - colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

Întotdeauna am avut emoţii când mi-am ales să merg să văd spectacole de genul one man/woman show. Spectacolele de genul ăsta sunt de obicei, foarte intense, intime, complexe, ca o bijuterie manufacturată de un alchimist, care în prealabil şi-a obţinut şi metalul preţios. Pentru că, acolo, pe scenă, artistul pune tot ce are el mai bun, se sprijină doar pe el, nu primeşte replica de la niciun coleg, nu are nicio altă pereche de ochi care să-l inspire, niciun alt corp care să-i echilibreze energia. El rămâne „în sufletul gol” şi se arată spectatorului în toată splendoarea nudităţii lui spirituale şi sufleteşti. Îi admir în mod deosebit pe actorii care pot duce o oră şi jumătate de spectacol singuri, ca lupii singuraticii pe pustii, care sunt în egală măsură maiestuoşi dar sălbatici, neliniştiţi şi înfometaţi.

Cel mai recent spectacol cu un singur artist pe care l-am văzut a fost „Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă”, la Teatrul Naţional Bucureşti, care o are sub reflector pe Lamia Beligan, interpretând-o pe complicata actriţă britanică, cunoscută în mod special pentru rolul Scarlett O’Hara, din “Pe aripile vântului”. Am avut oportunitatea să văd pe scenă un recital de emoţii, o orchestră întreagă ce concertează într-un trup intens şi are rezonanţă în care fiecare nerv, în fiecare fibră a Lamiei. Şi ce “acustică” fantastică are Lamia în acest rol! Te poartă de la intrarea pe scenă şi până la ultimul acord prin toate stările confuze ale vieţii actriţei Vivien Leigh, care s-a stins prea repede, la doar 53 de ani, ca o lumânare aprinsă la ambele capete. Lamia Beligan  te poartă ca un fidel passpartout într-o călătorie năucitoare, prin cotloanele întunecate ale personalităţii bipolare a lui Vivien, pentru ca apoi, la finalul frazei, să ţi-o demonstreze în paroxismul ei artistic, de mare calibru. Poţi înţelege din jocul Lamiei frământările, ambiţiile, luptele intestine ale femeii Vivien Leigh, iremediabil şi pasional îndrăgostită de două lumini: Teatrul şi Laurence Olivier. Din păcate, niciuna dintre ele nu a reuşit să o salveze. Dragostea ei a degenerat spre manie, în finalul vieţii, şi ambele iubiri s-au întors împotriva ei. Şi dacă divorţul unui bărbat de o femeie este ceva destul de uzual, a te contopi până la confuzie cu unul dintre rolurile dintr-o dramă şi a nu reuşi să mai ieşi din pielea personajului nu este chiar un lucru care să nu te pună pe gânduri. Vivien Leigh nu a reuşit să se mai „decupleze” de personajul Blanche DuBois din piesa lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorinţă”. Ea se identifică cu personajul, cu dramele personajului, lucru ce i-a sleit sinele până la epuizare. Acesta din urmă mi se pare el însuşi un subiect foarte bun de discuţie. Am discutat cu Lamia Beligan despre tehnicile prin care actorii lasă personajele lor dragi în cabină şi redevin oamenii care sunt de fapt. Mi se pare foarte important pentru noi toţi să reuşim să lăsăm la birou, în vestiare, în culise, măştile societale şi să lăsăm adevăratul sine să se scuture de încordarea rolului şi să se relaxeze în afara acestuia, cu picioarele pe tavan. Am o povestioară senzaţională în minte, spusă de o bună prietenă, bancher. Vizitată de un celebru avocat din lumea afacerilor, pentru o problemă legată de contul său, acesta a avut o intervenţie absolut memorabilă. „Doamnă, în acest moment, dumneavoastră nu mai sunteţi director la bancă, iar eu nu mai sunt avocatul X. Eu sunt un bărbat, iar dumneavoastră o femeie şi doresc să vă spun că sunteţi o femeie a naibii de frumoasă şi inteligentă şi de mult nu am mai avut o conversaţie atât de bogată cu cineva. Vă mulţumesc! Şi acum ne putem întoarce în rolurile noastre.”

De câte ori ai jucat spectacolul „Vivien Leigh -  Ultima conferinţă de presă”?

Lamia Beligan: Joc acest spectacol din ianuarie 2016, deci cu aproape doi ani înainte de premiera de la TNB. A fost primul meu proiect independent şi când a fost preluat de TNB, spectacolul avea deja o biografie. Fusesem cu el la mai multe festivaluri importante din ţară, apoi l-am jucat la Paris, în Sala Bizantină a Palatului Béhague, la invitaţia Excelenţei Sale  Ambasadorul Luca Niculescu, şi apoi la Londra, în cadrul Spaţiului Teatral din Belgrave Square, la invitaţia directorului ICR Londra din acea perioadă, domnul Dorian Branea.  Pe 17 octombrie 2017 am avut primul spectacol cu „Vivien...” la TNB şi de atunci l-am tot jucat. Să fiu sinceră, nu am numărat câte reprezentaţii am avut până acum, dar sper să-l joc încă mulţi ani de-acum înainte.

Cât ţi-a luat pregătirea rolului?

Ideea spectacolului s-a născut cu mult înainte să încep lucrul propriu-zis, adică repetiţiile. În anul 2010 căutam o piesă care să mă seducă, cu care să rezonez, un text care să mă provoace, să-mi depăşesc limitele şi să arăt acele faţete mai puţin cunoscute ale personalităţii mele artistice. O coincidenţă fericită a făcut ca exact în acea perioadă să se joace această piesă la Londra, având-o protagonistă pe actriţa Marcy Lafferty, care este şi autoarea piesei. Tatăl meu a reuşit să facă rost de text, mi l-a dat şi a spus: „Trebuie neapărat să joci acest rol, e un rol pentru tine”.  Pasul următor a fost să traduc textul şi apoi să găsesc regizorul care să aibă curajul să pornească cu mine în această aventură. Am muncit o vară întreagă la ridicarea spectacolului, în mansarda regizoarei Liana Ceterchi. A fost o muncă imensă de documentare pentru a o descoperi pe această femeie şi actriţă extraordinară care a fost Vivien. I-am citit biografiile, am vizionat  filmografia ei integrală, am lucrat pe text – esenţializând – şi apoi a urmat munca cu mine, care a fost cea mai mare provocare. În momentul în care eşti singur pe scenă, nu poţi conta decât pe tine însuţi, cu propriile resurse spirituale şi fizice, mobilizate într-un efort amplu de reconstrucţie a personajului care, pentru a trăi, pentru a căpăta consistenţă şi pentru a convinge publicul, trebuie să se reinventeze la fiecare replică şi cu fiecare gest, dăruindu-se complet, fără să precupeţească niciun efort. A fost o provocare să duc un spectacol de una singură, neavând la îndemână decât resorturile propriei fiinţe pe care, oricât de paradoxal ar părea, le recapeţi pe măsură ce înveţi să le dăruieşti publicului.  Cred că într-un asemenea gen de spectacol un actor îşi dă cu adevărat măsura. Fireşte, în adolescenţă văzusem  celebrul film „Pe aripile vântului” şi eram fascinată de frumuseţea ei fizică dar, mai ales, de intensitatea şi modernitatea jocului ei.  Erau însă foarte multe lucruri din biografia ei pe care nu le cunoşteam. Să evoci o personalitate de o asemenea anvergură nu e uşor. O personalitate puternică, cu un destin pe măsură. O legendă modernă care nu a fost niciodată eclipsată de ravagiile bolii care i-a pricinuit atâta ruşine. Tulburarea bipolară cu care a trebuit să lupte toată viaţa şi pe de altă parte tuberculoza nu au afectat strălucirea, talentul şi umorul ei extraordinar, care îi făcea pe toţi să o ierte pentru momentele în care era atât de greu de suportat. Magnetică, inteligentă, cultivată, cu o determinare şi o ambiţie ieşite din comun, Vivien a pendulat continuu între pasiunea ei pentru teatru şi pasiunea ei pentru Laurence Olivier. Viaţa lui Vivien Leigh a fost o mare poveste de dragoste. O fascinantă, tumultuoasă şi tragică poveste de dragoste. Merita să vorbesc lumii despre ea. Merita pariul cu mine însămi. Merita să-mi adun tot curajul de care sunt în stare şi să pornesc în această aventură artistică. Trebuie să spun că munca la acest proiect independent (până la un moment dat) care, într-o primă fază, a presupus chiar şi producţia spectacolului, adică cumpărarea elementelor de decor şi a costumelor, a fost cea mai importantă experienţă profesională pe care am trăit-o până în acel moment.

Te leagă ceva în mod deosebit de Vivien Leigh?

Mă leagă multe lucruri de Vivien Leigh. O înţeleg şi o iubesc. Dar dacă ar fi să menţionez ceva care mă leagă în mod special de ea este faptul că avea credinţa că ea nu este un star de cinema, ci o actriţă. Diferenţa este enormă. Considera că a fi un star de cinema reprezintă o viaţă falsă, trăită doar pentru false valori şi pentru publicitate. Era o actriţă extrem de muncitoare şi de disciplinată, preocupată obsesiv să-şi diversifice, să-şi rafineze şi să-şi perfecţioneze mijloacele artistice. Într-un interviu din 1935, pentru Theatre Illustrated Quarterly, spunea: „Filmele nu mă vor confisca niciodată în detrimentul scenei. Întâlnirile directe şi personale cu publicul înseamnă pentru mine mult mai mult decât toate întâlnirile mijlocite de peliculă, oricât ar cântări ele în bani sau în notorietate”. Asta spune mult despre felul în care gândea artista Vivien Leigh. Este cunoscut faptul că Vivien Leigh nu a reuşit să se mai decupleze sută la sută de personajul Blanche din „Un  tramvai numit dorinţă” de Tennessee Williams.

Vorbeşte-mi puţin despre tehnica aceasta prin care actorii trebuie să lase personajul în culise pentru a redeveni ei înşişi.

În ceea ce o priveşte pe Vivien în relaţia cu personajul Blanche, situaţia este puţin diferită.  Vivien şi-a dorit  să joace acest personaj care îi semăna foarte tare. Dacă fragilitatea şi disperarea lui Blanche i se păreau poetice, nebunia personajului rezona în ea ca o premoniţie.  Când autorul piesei a văzut-o jucând Blanche în montarea lui Olivier a spus: „Blanche, în interpretarea lui Vivien, a fost unul dintre cele mai sfâşietoare lucruri pe care le-am văzut vreodată în teatru. Încercând să-mi sfâşie inima, a sfârşit prin a-şi sfâşia propria inimă.” Actorul John Gielgud a implorat-o pe Vivien să înceteze să joace acest rol, dându-şi seama că nebunia lui Blanche nu făcea decât să potenţeze nebunia lui Vivien. Aşadar, acest caz este cu totul excepţional. Acum, revenind la a doua parte a întrebării tale, trebuie să spun că teatrul – tehnic vorbind – este o convenţie. Este o convenţie, o înţelegere între mine şi spectator că eu, actorul, sunt personajul cutare. În mod evident, spectatorul ştie asta tot atât cât o ştiu şi eu. Dar capacitatea noastră de fantazare, în braţele căreia ne lăsăm atât cât ţine spectacolul, face să se întâmple acea unică magie de-o seară, în care actorul şi personajul se contopesc. Dar nu trebuie să uităm că personajul este o construcţie raţională care pleacă de la un text scris cândva de un dramaturg, filtrat de regizor şi întruchipat prin mijloacele proprii de actor. Şi aici există mai multe posibilităţi care ţin de fiecare actor în parte: poate să-ţi placă un personaj, poate să-ţi repugne sau să-ţi fie indiferent. Deci, implicarea ta este dozată dintru început de propriul subiectivism. Dar nici atunci când eşti atras de rol în mod precumpănitor nu se pune nicio clipă semnul egal între tine şi personaj. Poţi să îi semeni, se poate să ai un istoric similar. De altfel, situaţiile biografiei personale te pot ajuta să îţi construieşti personajul. Dar asta nu înseamnă că eşti personajul. Personajul te poate bântui în perioada de căutare a resorturilor artistice pentru întruchiparea lui, există un fel de comuniune cu el, dar nu ţi se substituie niciodată, iar după o vreme, relaţia ta cu el se normalizează. După fiecare spectacol, personajul se retrage singur până la o nouă întâlnire a ta cu el şi a lui cu publicul.

Neliniştile pe care ţi le dă actoria nu sunt aceleaşi cu cele pe care ţi le oferă orice altă meserie. Eşti supus altor presiuni care ţin de creaţie şi care nu sunt niciodată aceleaşi. Nu este o meserie de rutină, iar când intervine rutina în teatru – dispare şi arta.

În rest, viaţa mea în afara scenei este cât se poate de importantă pentru mine. Casa, familia, omenii pe care îi iubesc, relaxarea în natură, lecturile şi nu în ultimul rând relaţia cu Dumnezeu sunt repere esenţiale pentru mine, fără de care nu aş avea resorturile interioare pentru a fi creativă în profesia mea.

Ce alte proiecte ai în lucru, unde te mai pot vedea spectatorii?

În prezent, mai joc în spectacolele „Bolta cerească” de Lucy Kirkwood, în regia lui Gelu Colceag, în „Două pe faţă, două pe dos” de Theresa Rebeck, în regia lui Ion Caramitru la TNB, şi în „Spiritul de familie” de Eric Assous, în regia lui Radu Beligan, spectacol care se joacă deja de 11 ani la Teatrul de Comedie.

În încheiere, mi-aş dori din suflet ca toţi cei care încă nu au văzut spectacolul „Vivien Leigh” să vină la Teatrul Naţional, pentru o oră şi jumătate de magie. Le promit un spectacol dinamic, surprinzător, emoţionant, un omagiu adus iubirii, teatrului şi nemuritoarei Scarlett O’Hara.    

VIVIEN LEIGH de Marcy Lafferty

Traducerea: Lamia Beligan

Regia şi scenografia: Liana Ceterchi

Următorul spectacol va avea loc sâmbătă, 4 martie 2023, ora 20.00

Bilete online: https://www.bilet.ro/eveniment/vivien-leigh-ultima-conferina-de-presa-10698

Erată: În ediţia printată a Business MAGAZIN, numărul 877, a intervenit o eroare de paginare, iar ca urmare a acesteia, un paragraf din textul „Cei trei P ai unui rol bine jucat. Pasiune. Personaj. Persona”, de la pagina 58 aparţinea unei recenzii apărute anterior în revistă, pentru spectacolul „O casă de păpuşi”, în regia lui Alexandru Mihail.