Cât timp iţi acorzi pe zi pentru a fi sincer cu tine însuţi? Câte minute sau ore îţi rezervi pe săptămână pentru o minimă reculegere, o întâlnire sinceră cu tine însuţi. De câte ori accepţi pe săptămână acel «recurrent meeting request» pe care ţi l-ai trimis odată, într-o searĂ, când tremurai şi te temeai că nu mai ştii cine eşti cu adevărat.

de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

Cine sunt eu. Cine sunt ceilalţi. Ce sunt eu pentru ei. Ce sunt ei pentru mine. Cine sunt prietenii adevăraţi şi cine sunt prefăcuţii care pretind că îmi sunt prieteni. Atâta joc societal, atâta falsitate şi prefăcătorie este în jur, încât, omule, chiar ai nevoie să te mai scuturi din când în când de praful aparenţelor, care se aşază pe costumul tău.

„Dar dacă ştii să pui în toate un dram de judecată se spulberă puţinţa de greşeală.

Nu mă încred în privirea prea rapidă, nici în urechea prea înceată. Eu pe judecată pun temei! Iar ochii mei, cu ajutorul ei, deşi mă mint într-una, nicicând nu mă înşeală.

Dar dacă ar fi să cred, ca alţii, minciuna lor sfruntată, aş zice că în lună se vede-un chip de fată. Dar ştiu că nălucirea din jocurile umbrei şi luminii se arată, din care se năzare un om, un bou, un elefant... Va veni oare vremea cu zări mai luminoase, mult aşteptatul timp pe care ni-l dorim? Când vom putea să ne-ndeletnicim cu artele frumoase? Oglinda clară e a singurătăţii. Izvorul dacă-l tulburi, mai poţi să te priveşţi pe faţa-nnegurată a răscolitei unde, când chipul tău în norul nămolului se-ascunde? Lăsaţi să se aşeze la fund: nămol, nisip. Şi apa vă va-ntoarce adevăratul chip.”

Acesta este un fragment din textul spectacolului PANDORIUM, un frumos amalgam al Fabulelor lui La Fontaine, pus pe scena Teatrului Odeon de regizorul Zoltán Balázs, ce a avut premiera în luna noiembrie. Un fel de Fermă a Animalelor aşa cum ştiţi de la George Orwell, care a inspirat celebrul film de animaţie, doar că mult mai romanţat şi poetizat. Cu o tuşă aristocrat-franţuzească. Este poate şi motivul pentru care scenografia şi costumele se ridică la rang de mare artă, căci am avut senzaţia unei parade live de moda hautecouture şi prêt-à-porter de pe Rive Gauche, Paris. Aviz amatoarelor de ţinute şi accesorii vestimentare şic, cu personalitate, mai ales acum, în sezonul multiplelor team buildinguri şi petreceri corporate, dar şi a Revurilor memorabile. E o invitaţie călduroasă în sala Majestic a Teatrului Odeon, cel mai frumos teatru din Bucureşti, din perspectiva arhitecturii şi designului interior. Regizorul a deschis cutia Pandorei şi a ilustrat cu măiestrie, prin textele lui La Fontaine aduse în contemporan, multe dintre bolile, durerile şi urâţeniile sufletului omenesc. Spre deosebire de Pandora, el lasă şi Speranţa să iasă în Universul artistic creat pe scenă.

Spectacolul lui este astfel o invitaţie la introspecţie, căutare a sinelui şi îmbunătăţire a acestuia, astfel încât să devenim mai buni cu noi şi cu cei din jur.

Cromatica spectacolului este centrată pe roşu, negru şi alb, culori puternice, elegante,  expresive şi profunde, care, alături de muzică şi coregrafie nu vă lasă să respiraţi prea mult. Am stat de vorba după spectacol cu actriţa Ioana Marcoiu, pentru că tare mult mi-a plăcut în rol de viperă languroasă, frumos unduitoare în jurul lui Conrad Mericoffer (pe care îl ştiţi probabil din recent lansatul film Câmp de maci/Poppy Field, în regia lui Eugen Jebeleanu). El e, de altfel, singurul bărbat din spectacol care face faţă cu brio celor opt actriţe de vârste şi personalităţi diferite, care se metamorfozează timp de 90 de minute în zeci de roluri de varii vietăţi.

Pe Ioana o remarcasem şi în musicalul Cabaret (regia, Răzvan Mazilu) dar şi în Cui i-e frică de Virginia Woolf (regia, Alexandru Mâzgăreanu), ambele văzute tot la Odeon. 

Cum a fost întâlnirea cu textul din Pandorium? Nu e uşor să „joci” pe versuri.

I.M. A fost o întâlnire în care am învăţat că de multe ori e mai bine să taci, să asculţi şi să înţelegi despre ce e vorba fără să sari să spui concluzia înainte de a afla toate informaţiile. Spun asta pentru că eu am fost destul de contrariată la început când am auzit că o să vină Zoltan să monteze Fabule de la Fontaine. Mă întrebam de ce ar vrea să monteze aşa ceva? Îmi aduceam vag aminte de fabulele lui, de când le-am studiat în şcoală sau din ce îi mai citeam fiicei mele. La prima repetiţie, Zoltan ne-a întrebat dacă ne plac sau nu fabulele şi ce părere avem, iar eu am fost destul de rezervată şi i-am spus că nu mă atrag în mod special, mai ales când mă gândeam la Greierele şi Furnica. Apoi au urmat 2 săptămâni în care am citit şi am descoperit cu adevărat fabulele lui la Fontaine şi a fost o revelaţie pentru mine să citesc fabule filosofice, fabule scrise atât de inteligent şi care spuneau atât de mult în câteva versuri. În unele momente am simţit că poţi citi o fabulă de o pagină care spune la fel de mult cât o carte de 350 de pagini. Ca atunci când te duci la teatru şi vezi viaţa unui personaj în două ore.  Ca o pastilă. Mai multe spectacole într-un spectacol.

Care este ideea cu care ar trebui să plece spectatorii? Chintesenţa spectacolului?

I.M. Cred că pentru fiecare spectator e diferit. La modul ideal pentru mine ar fi important ca cei care vin să vadă acest spectacol să se regăsească în situaţiile expuse, să fie exact ca o oglindă în care să îşi vadă calităţile şi defectele sau să recunoască prieteni sau cunoştinţe care se comportă precum vulpea, barza, leul sau şarpele. Până la urmă, oricât de mult avansăm ca specie, ca tehnologie, baza e aceeaşi. Iubirea, setea de putere, lăcomia, ignoranţa, bunătatea, răutatea, orgoliul, frustrarea au fost dintotdeauna şi nu cred că se va schimba ceva indiferent de câte clădiri, roboţi, aparate şi mai stiu eu ce, vom construi. Din această cauză consider că La Fontaine este, de fapt, foarte actual. Problemele sunt aceleaşi  ca acum 400 de ani doar că în altă formă.

Eu am remarcat în mod deosebit costumele din spectacol. Din toată experienţa ta artistica, în ce costume te-ai simţit minunat?

I.M. Când am citit întrebarea primul gând a fost la o rochie dintr-un spectacol pe care l-am făcut la master, „Nefericiţii” de Milán Füst, regia: Zsuzsanna Kovacs, care s-a jucat şi la teatrul Odeon. Era o rochie simpla cumpărată de la un second-hand din câte îmi amintesc dar care mi s-a părut perfectă pentru rolul pe care îl interpretam şi practic, rochia a venit ca o completare la ce construisem deja. Spectacolul este ca un puzzle iar costumul e o piesă foarte importantă. Dacă în „Nefericiţii” costumul a venit că o completare, în „Cabaret” am descoperit ceva nou la costum. Atunci când am pus rochia pe mine, m-a făcut să mă simt atât de diferit încât am descoperit o atitudine pe care cred că Sally o are în anumite momente. A fost că şi cum aş fi gustat un fruct pe care nu l-am mâncat niciodată până în acel moment. Minunat m-am simţit în toate costumele în care am avut grijă de lumea interioară a personajului şi în care scenograful şi regizorul au avut o colaborare bună, în acelaşi sens.

Te-am remarcat şi mi-ai plăcut în rolul viperei, dintre toate pasările şi animaluţele pe care le „interpretezi”. Ai un dans frumos, natural. Ai luat lecţii de dans în mod special cu vreun coregraf? Te-am remarcat, evident, şi în Cabaret. Te-a ajutat colaborarea cu dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu?

I.M. Nu, nu am luat lecţii de dans, nu am făcut dans când eram mică… am descoperit partea aceasta la mine abia când am intrat la liceu.  Specializarea a fost tot „teatru”. Acolo am început să avem ore de mişcare scenică. Apoi la facultate am făcut dans contemporan. Dar niciodată nu credeam că voi ajunge să fac musical. La prima colaborare cu Răzvan Mazilu nu am înţeles de ce m-a luat pe mine. Nu mai făcusem asta niciodată. Iar lucrul la „Cabaret” da, m-a ajutat enorm în tot ceea ce am făcut după. Am lucrat cu Răzvan foarte intens, foarte precis; el ţine tot timpul la o anumită calitate a mişcării. Cu el am învăţat mai tare ca niciodată ce înseamnă coordonare, precizie, atenţie şi relaxare în acelaşi timp. Zoltan a venit la scurt timp după ce am terminat lucrul cu Răzvan, iar asta m-a ajutat pentru că m-a prins într-o condiţie fizică bună şi deja arsesem nişte etape. Dansul pe care l-am construit cu Conrad şi Zoltan a venit foarte lin, a curs într-un fel pentru că am plecat de la ideea şarpelui care îl ademeneşte pe om şi atunci toate mişcările care s-au creat au venit din această poveste. Pentru mine, dansul şarpelui e un dialog cu bărbatul pe care mi-l doresc.

Eu te-am văzut şi în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?” Ce gen de teatru îţi place să faci cel mai mult? (musical, dramatic, mixt)

I.M. Nu ştiu. Dacă primeam această întrebare acum câţiva ani, cu siguranţă răspundeam că îmi place tot ce e tragic, să sufăr, să plâng, să fie cu încărcătură, cu durere de cap. Doar că mi-am dat seama că voiam să fac asta pentru că îmi era la îndemână şi intra într-un fel în zona mea de comfort. Să joc comedie mi se pare foarte greu şi nu ştiu exact de ce, consider că râsul te poate trăda tare în scenă. Dacă nu e autentic, toată lumea îşi dă seama. Dar, în acelaşi timp, îmi place provocarea, îmi place să fac lucruri noi, lucruri de care la început îmi e teamă. Vreau să ies din zona mea de confort pentru că doar aşa voi putea descoperi noi lucruri despre mine şi pot evolua.

În ce spectacole te pot vedea oamenii în prezent? 

I.M. În „Cabaret, Pandorium, Cui i-e frica de Virginia Woolf” şi „Gardenia” la teatrul Odeon şi de curând am reluat spectacolul „Weekend comedy” care se joacă la teatrul Metropolis.

Spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca artist şi un lucru foarte personal, intim, dar care poate fi devoalat, evident.

I.M. E o întrebare tare grea, la care m-am tot gândit. Nu îmi dau seama dacă lucrurile pe care o să le scriu aici mă definesc cu adevărat sau vreau eu să cred că e aşa. De multe ori gândim şi credem despre noi că suntem într-un fel, dar din afară suntem văzuţi cu totul altfel. Totuşi îmi place să cred despre mine ca artist că sunt un om pe care te poţi baza pe scenă, că sunt deschisă la propuneri şi că am bun simţ. În ultima vreme am simţit din ce în ce mai mult nevoia de echilibru interior. Ultimele proiecte m-au obligat să lucrez cu mine tot mai mult, să reuşesc să trec peste perioade dificile în care lucrurile nu ies, dar şi să învăţ să mă bucur şi să spun mulţumesc când cineva îmi face un compliment. În mine e o luptă între Ioana copil şi Ioana adult. Mai am nevoie de timp să fac să se împrietenească copilul cu adultul. Încerc ca în fiecare zi să am măcar zece minute în care stau eu cu mine şi mă gândesc la lucrurile bune, de care sunt recunoscătoare, dar şi la lucrurile mai puţin bune la care trebuie să lucrez. Ce ştiu sigur este că aleg ca viaţa mea să fie o călătorie cu sens, în care să fiu mai bună. Şi nu mai bună pentru ceilalţi, ci pentru mine în primul rând. Poate sună puţin egoist, dar de când s-a născut fiica mea, mi-am dat seama că dacă eu nu sunt fericită şi bine cu mine, nici ea nu e. Şi cum pentru ea aş face orice, am început prin a lucra cu mine.   ■

Spune-mi părerea ta despre viziunea regizorală a lui Zoltan Balasz.

I.M. E ceva cu totul surprinzător pentru mine. Modul în care  el a ales să pună în scena aceste Fabule e foarte modern. În 90% din spectacol este muzica, a ales muzica contemporană, muzica pe care o ascult la radio, în maşină sau muzica pe care fiica mea mă roagă să o pun şi să dansăm prin casă. Zoltan a scos fabulele de la „naftalină” şi le-a îmbinat cu ceva foarte familiar. Se întâmplă multe lucruri pe scenă, te obligă să fii prezent, să trăieşti aici şi acum.  Nu mă aşteptam că un text care în prima fază mi-a părut învechit, să fie atât de contemporan. Costumele, muzica, textul, luminile, decorul te obligă într-un fel să laşi toate gândurile şi ideile preconcepute şi să te arunci într-o lume nouă pentru o oră şi jumătate.

Distribuţia: Conrad Mericoffer, Alina Berzunţeanu, Mădălina Ciotea, Sabrina Iaşchevici, Ioana Mărcoiu, Crina Mureşan, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă, Simona Popescu

Adaptarea, coloana sonoră, coregrafia şi regia: Zoltán Balázs (Ungaria)

Scenografia şi Costumele: Constantin Ciubotariu

Traducerea: Tudor Măinescu şi Aurel Ţiţă

Preţ bilet: 20-40 lei

Următoarea reprezentaţie: 03 decembrie, 19:00