de Georgiana Gheorghe,

colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Aveam o întâlnire în zona Piaţa Naţiunilor Unite şi am zis să trec şi pe la Unteatru, să-i las Danei Rogoz plicul cu exemplarele promise ale revistei BUSINESS Magazin, în paginile căreia am povestit împreună. Se juca Masacrul spectacolul era început, iar în lobby era cineva care trebăluia pe lângă aparatul de cafea. Când m-am apropiat să întreb unde pot lăsa corespondenţa, doi ochi mari de un albastru infinit s-au ridicat şi m-au fixat puţin stingher, puţin timid, puţin trişti, puţin veseli. Curioasă din fire, am ridicat piedica tirului cu întrebări şi toate s-au dus către tânăra Georgiana Herciu. Aşa am aflat că e masterandă la UNATC, are 24 de ani şi e acolo într-o colaborare part-time, ca să se poată întreţine la studiu, în Bucureşti. Mi-a adus aminte de mine şi de primii paşi pe care i-am făcut în câmpul muncii. Nici mie nu mi-a fost deloc uşor să-mi găsesc job în anul II de facultate, pentru că aveam nevoie de bani, căci bursa era caraghios de mică şi părinţii aveau venituri foarte limitate. Nimeni nu-şi dorea prin ’98, la începuturile capitalismului sălbatic, o studentă la Filosofie, mioapă, un pic cam tocilară, cu alură androgină şi cam ponosită, neapetisantă pentru servit clienţii în baruri, cafenele, magazine de haine sau parfumuri, singurele care angajau masiv la vremea respectivă în Bucureşti. Librăria NOI de la Dalles (nu mai există) mi-a dat un credit limitat, iar după un scurt popas în meandrele Culturii de la MNAC, am reuşit să deschid şi uşa eternei şi fascinantei industrii pharma. Am avut acest flashback în momentul în care Georgiana îmi povestea de ce e acolo, în timp ce ştergea şi aranja nişte căni de cafea şi ceai. Pentru că ştiu ce înseamnă să începi „de jos”, am un respect deosebit pentru toţi tinerii care au un vis, nu au posibilităţi materiale pentru a şi-l împlini, dar îşi doresc cu tot dinandinsul să reuşească în viaţă şi muncesc pentru asta, nu aşteaptă cu mâna întinsă de la părinţi şă primească bani de şcoală, chirie şi de buzunar, sacrificându-şi weekendurile, serile şi câteodată chiar seminariile. Am un respect deosebit pentru cei care se aventurează cu demnitate în tot soiul de activităţi colaterale studiilor şi preocupărilor lor academice, căutând proiecte punctuale, colaborări mai mici sau mai mari, ceva care să-i ancoreze în realitatea nemiloasă care se întâmplă în societatea asta care, oricât ne-am dori, e oricum numai meritocratică nu. Aşa am ajuns să-i promit Georgianei că îi voi oferi posibilitatea de a-şi spune povestea. Mai ales că o şi văzusem la Metropolis, în spectacolul „Corespondenţe”, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Eugen Jebeleanu şi o reţinusem atât pe ea, cât şi pe colegul ei de an, Tiberius Zavelea, care mă zăpăcise cu prestaţia lui coregrafică. Vă las să citiţi acest dublu interviu cu doi tineri actori la început de drum artistic şi vă recomand să mergeţi la spectacolele lor, la spectacolele generaţiei lor. Pe Georgiana am văzut-o şi în „Balerinele acvatice”, tot la Metropolis şi am băut apoi o limonadă pe o terasă în vecinătate. Tiberius nu a reuşit să ajungă la întâlnire.

Georgiana Herciu

Eleganţa şi discreţia lor nu le permite să fie transparenţi total în a vorbi despre greutăţile actorilor la început de drum; şi poate nu numai. Dar vă spun eu, care sunt interesată obiectiv de fenomenul remuneraţiei în această industrie creativă: 250-300 lei prestaţia per spectacol, 500 lei dacă ai noroc, 2500 lei/lună repetiţiile pentru un spectacol nou, 1500-2000 lei/lună contract de colaborare ca începător într-un teatru public. Şi nu e musai ca el să fie genul cu perioadă nedeterminată, ci cu emoţia reînnoirii semestriale. E mult, e puţin? Cam cum poţi trăi din artă şi cultură în ţara asta? Cenuşăreasa economiei se transformă  uşor, uşor în Frumoasa adormită din pădurea încâlcită, iar eu nu văd vreo luminiţă sau prinţ salvator care să vină s-o pupe tandru şi s-o readucă la viaţa pe care o merită.

Ce spectacole ai avut până acum şi în ce joci în acest moment?

G.H.: Imediat după terminarea licenţei, două dintre spectacolele nostre au fost preluate de către Teatrul Metropolis pentru stagiunea 2022-2023, şi anume spectacolul „Fat Pig” de Neil LaBute, coordonat de Andreea Vulpe, şi „Un cuplu ciudat”, coordonat de Adelaida Zamfira. Nu cred că exista la momentul respectiv o bucurie mai mare pentru nişte proaspăt absolvenţi decât să putem ieşi către publicul larg cu nimic mai puţin decât munca nostră din anul III. Într-adevăr, când depăşeşti acoperământul călduţ al „UNATC”-ului şi nu mai vin la spectacol decât colegii de prin facultate, prietenii sau rudele, ci apar plătitorii de bilet care au anumite aşteptări de la ceea ce văd pe scenă, te loveşte puţin teama că poate nu e suficient, poate nu sunt pregătit, poate... Tot timpul te gândeşti că dacă nu e suficient de bun, nu vor mai veni oamenii, că e singurul loc pe care îl mai ai şi dacă îl pierzi pe ăsta, pierzi tot. Bineînţeles că exagerez acum, dar ăsta e modul în care gândeam când abia terminasem facultatea. Asta era realitatea pe care o trăiam.

Am început apoi o colaborare cu Teatrul Infiniti unde am jucat tot stagiunea trecută în trei spectacole: „Sălbaticul”, regia Boris Focşa, şi două spectacole de copii - „Hansel şi Gretel” şi „Fata babei şi fata moşneagului”, ambele în regia Stelei Focşa. Experienţa de a juca spectacole de copii e cu totul altă lume. Ei sunt cel mai adevărat, receptiv şi implicat public, iar treaba asta te învaţă foarte multe lucruri, sau mai bine zis te face conştient de cât de mult contează calitatea produsului pe care îl creezi. Pe ei nu îi poţi minţi, nu poţi să te faci că, nu poţi cu „merge şi-aşa”. Trebuie să crezi în convenţiile pe care le creezi atât de tare, încât ei să poată nu doar să înţeleagă povestea, ci să fie martori activi şi implicaţi în poveste.

În prezent, în cadrul masterului de arta actorului la UNATC joc în spectacolul „Livada de vişini”, coordonat de doamna profesoara Tania Filip, unde o joc pe Duniaşa. Dumneaei a numit spectacolul „cântecul ei de lebădă”, pentru că noi suntem ultima generaţie a dânsei şi pot recunoaşte că mă simt mândră că am avut şansa să lucrez un clasic absolut cu o persoană care şi-a dedicat întreaga carieră de pedagog acestui autor. Într-o lume în care se vrea ca totul să fie nou, luminos, distractiv, cred eu că e bine să existe şi un clasic „ca la mama lui” din când în când, ca să nu uităm gingăşia, căldura, emoţia cu care era făcută cândva arta asta a noastră. Tot în cadrul programului de master fac parte din proiectul „Corespondenţe”, de Yann Verburgh, regia Eugen Jebeleanu, care se joacă la Teatrul Metropolis. Spun „proiect” şi nu „spectacol” pentru că este mult mai mult decât atât. Tot la Teatrul Metropolis mai joc în spectacolul „Balerinele acvatice”, de David Drábek, regia Monica Stoica.

T.Z.: O parte din ele s-au petrecut în perioada liceului, aşadar nu o să le includ în numărătoare. Totodată, nu aş vrea să le minimizez importanţa. Consider că fără perioada pregătitoare din liceu, în trupa „Aici” Constanţa, nu aş fi ajuns până aici. În cei trei ani de facultate am încercat să mă includ în orice fel de examen. Fie el de mişcare, de regie, de regie film. Am încercat să le fac pe toate. Ceva mai târziu au început colaborările. Prima a fost la teatrul Metropolis cu spectacolul „Un basm urban” în regia lui Norbert Boda, cea de-a doua a fost crearea unei echipe de colegi din facultate şi prieteni cu care am creat până în prezent trei spectacole, primul fiind „Câini versus Uranus”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti, cel de-al doilea „Party”, de Tom Basden, în regia lui Alin Uberti, iar cel mai recent „Moartea şi viaţa lui Bulă, sau mitul identitar românesc”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti. Ultimele trei sunt în prezent, alături de „Oedip”, de Robert Ike, în regia lui Andrei Şerban, „Fiul risipitor”, în regia lui Tudor Licu (un examen de licenţă regie teatru) şi urmează un nou spectacol în toamnă, spectacol despre care se va afla în viitorul apropiat. (Noi, care suntem foarte informaţi, ştim că este vorba de „Romeo şi Julieta“, în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Bulandra, în care Tibi îl va juca pe Romeo însuşi – n.red.)

Ai ajuns în oraşul natal cu vreun spectacol? Cum te-au primit cei de-acasă?

G.H.: Da, am avut norocul să ajung acasă cu spectacolul „Fat Pig” în cadrul I.D.Fest, un festival de tip concurs pentru trupe de liceeni, unde noi am fost învitaţi să jucăm, iar experienţa a fost cu adevărat minunată. Eu sunt din Bacău şi chiar dacă e doar la patru ore de mers cu maşina de Bucureşti, tot e puţin complicat pentru familia mea extinsă să ajungă doar ca să vadă un spectacol. Şansa să joc acasă a venit perfect. Rude, prieteni, colegi şi profesori de prin liceu au venit să mă vadă. Ştiind că joc pentru atâţia oameni apropiaţi mă făcea să mă simt copleşită, dar în acelaşi timp îmi dădea extraordinar de multă satisfacţie că sunt doar oameni care mă susţin, că au venit special pentru mine. O şansă foate mare de a hrăni egoul, dar în egală măsură toată presiunea era şi mai mare pentru că, deşi nu mai era vorba de frica de a fi judecată ca în general, mi-era frică să îi dezamăgesc pe cei apropiaţi. Mândria care se citea pe feţele lor după spectacol a fost cel mai plăcut sentiment din lume, să ştiu că cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea sunt mândri de munca mea. Nu am cuvinte să descriu sentimentul, dar e ca şi cum mi-ar spune: „Ai făcut ce trebuie”. Când bunica mă sună, mereu mă întreabă când mai venim să jucăm acasă. Mi se rupe sufletul să îi spun că nu cred că o să se întâmple prea curând, dar pentru că ştiu cât de mult îşi doreşte să mă vadă, de fiecare dată când merg acasă îi arăt poze şi filmări din spectacole. Multe sentimente plăcute. Multe senzaţii de cutremur interior. Multe momente de dorinţă absolută. Multe zile de repetiţie. Multe seri după spectacol în care simţi că lumea e a ta. Şi mai multe zile în care îţi vine să renunţi. Puţine ocazii în care să te faci cunoscut. Puţine zile în care chiar crezi că o să renunţi. Pentru a te simţi împlinit. Pentru a fi fericit.

T.Z.: Da, cu trei chiar. Primul a fost spectacolul de licenţă „Romeo şi Julieta”, de William Shakespeare, în regia Mihaelei Sîrbu, al doilea „Prima dată”, de Ken Davenport, în regia Marcelei Moţoc, iar al treilea „Visul unei nopţi de vară”, tot de William Shakespeare, tot în regia Mihaelei Sîrbu. De fiecare dată am simţit o mândrie stranie când eram pe scenă, că joc în oraşul din care am plecat să fac teatru. Este un sentiment foarte plăcut care îmi aminteşte de perioada liceului. Cu fiecare ocazie, am încercat să îmi aduc munca acasă, la propriu. La figurat însă, îmi este imposibil să nu o fac.

Cum este remunerată prestaţia unui actor?

G.H.: Depinde de foarte mulţi factori: cât de cunoscut eşti, cât de mare nevoie au de tine, cât de bun negociator eşti, câţi actori sunt în distribuţie, cât de mare e producţia şi aşa mai departe. Dacă nu eşti angajat într-o instituţie de stat, eşti plătit per reprezentaţie. Sumele de cele mai multe ori nu sunt extraordinar de mari, şi la început nici nu te interesează neapărat. Dacă eşti colaborator într-un teatru de stat, eşti remunerat şi pe perioada de repetiţii, lucru care în independent de cele mai multe ori nu se întamplă. Problema apare atunci când vrei să devii independent financiar, să nu mai primeşti bani de la părinţii tăi şi vrei să poţi supravieţui făcând munca pe care ai învăţat-o în facultate. De cele mai multe ori este greu spre imposibil să te poţi descurca cu ce câştigi doar din colaborări. Contează să ştii să te descurci, să te faci vizibil şi să lucrezi constant la publicitatea personală, mergând la castinguri, folosind platformele de social media şi mult networking.

T.Z.: Nu prea bine, adică cu siguranţă nu mi-am ales profesia pentru a-mi asigura o viaţă de familie liniştită, stabilă financiar şi prosperă. Dar hei! încă sunt prea tânăr să mă gândesc la chestiile astea, sau cel puţin aşa mi s-a spus. Privind în jur la oameni care se zbat din ce în ce mai tare să câştige un ban, ignorând nevoile şi pasiunile lor, încerc să-mi ridic moralul spunând-mi că măcar fac ceea ce-mi doresc.

Tiberius Zavelea

Am constatat că piaţa românească de teatru şi film nu poate să absoarbă absolvenţii tuturor facultăţilor de actorie. Tu ce alte activităţi ai ca să obţii un venit care să permită un trai decent în Bucureşti?

G.H.: Probabil o să sune a discurs politic obosit, dar „sistemul e de vină, domle”. Glumesc, dar într-adevăr de acolo începe problema. Facultatea primeşte finanţare de la minister în funcţie de câţi studenţi are. Deşi nu termină neapărat toată lumea, tot suntem mulţi. Mult mai mulţi decât duce piaţa actuală. Mai exact, în jur de 200 de absolvenţi anual, în condiţiile în care teatrele de stat sunt pline, independentul, de cele mai multe ori, are succes la spectacolele cu nume mari, iar noi, ăştia mici, alergăm de colo-colo până reuşim sau până obosim atât de tare, încât renunţăm. Filme se fac puţine si greu ajungi la ele, mai ales acum când nici nu se caută neapărat actori care să joace în ele. E un cerc vicios, în care toţi sunt de vină şi nu poţi să arăţi cu degetul pe nimeni. Ne amăgim că e pe bază de noroc, că „ce-i al meu e pus deoparte” şi că va veni ziua în care o să-mi iasă şi mie treaba asta. Ca să trăieşti totuşi şi să îţi permiţi luxul de a alerga pentru visul tău, cei mai mulţi dintre noi avem slujbe, apropiate de domeniu, cum ar fi funcţii administrative sau tehnice prin teatre, cursuri teatrale pentru copii sau adulţi, reclame, dublaje şi aşa mai departe, dar chiar şi slujbe complet diferite - în corporaţii, în restaurante şi cafenele... şi mai pe scurt: orice găseşti. Din luna ianuarie a lui 2024 sunt colaborator la teatrul independent Unteatru, unde mă ocup de accesul în sala de spectacol dar şi de oricare altă sarcină care apare. Foarte recent, m-am angajat pe postul de sufleor în Teatrul Mic şi în paralel sunt colaborator la Dream Boutique, o şcoală privată de cursuri teatrale pentru copii. Deşi încă sunt studentă la master şi părinţii mă susţin financiar în continuare, am ales să fur startul înainte de a termina studiile ca să mă asigur că voi avea cum să rămân în Bucureşti după terminarea studiilor şi să pot să-mi practic meseria, chiar dacă puţin momentan, sperând că într-o zi nu va mai trebui să alerg, ci să zbor în lumea asta.

T.Z.: Cu toată modestia aş vrea să recunosc că eu cred totuşi că sunt unul dintre exemplele fericite, în niciun caz ideale, ale unui student de master, sau absolvent al facultăţii. Nu-mi permit să vorbesc în numele colegilor, sau al oamenilor cărora nu li s-au dat şansele care mi s-au dat mie. Mi se pare nedrept.

De ce ai ales să dai la actorie?

G.H.: Asta e o întrebare melancolică pentru mine. În liceu am fost organizator al festivalului I.D.Fest, unde am avut ocazia să cunosc mai multi actori mari care în ciuda vârstei înaintate erau plini de viaţă, de energie. Atunci mi-am spus că asta vreau şi de la viaţa mea. Să mă joc, să nu îmbătrânesc niciodată, să fiu liberă şi să trăiesc lucruri pe care în viaţa personală e mai puţin probabil să ajung vreodată să le trăiesc. Iar actoria era şi încă este cea mai bună alegere pentru mine. Să spui poveşti având ca unealtă principală propria-ţi fiinţă. Să umpli cu viaţă un personaj scris pe hârtie şi să îi permiţi să trăiască „de-adevăratelea”.

T.Z:. Pentru că nu m-am văzut făcând altceva şi am investit prea mult timp, ca să fac orice altceva. N-am ştiut ce altceva pot să fac şi nici nu am vrut să aflu.

Teatru, film sau telenovelă TV?

G.H.: Teatrul va fi pentru mine mereu prima opţiune. Energia pe care o simţi pe scenă nu se compară cu nimic pe lume. E ca şi cum trăieşti la o intensitate de 200 la sută, şi posibilitatea de a vedea real cum influenţează arta ta e cea mai mare satisfacţie din lume. După spectacol să auzi pe cineva că l-ai făcut să plângă sau că a râs de nu mai poate te umple cum nicio altă meserie din lume nu cred că poate. Să ştii că ai modificat un om, că i-ai strânit empatia, că l-ai lăsat cu întrebări. Cred că şi filmul are acelasi efect, deşi nu am avut ocazia să experimentez prea mult. E doar o presupunere, dar îmi e foarte greu să cred că fără energia sălii poate fi acelaşi act artistic. Simplul fapt că poţi trage mai multe duble până obţii rezultatul dorit deja limitează satisfacţia atunci când iese, sau poate nu, nu ştiu de fapt... Cu siguranţă e un teritoriu pe care îmi doresc să îl experimentez pentru a simţi pe propria piele cum e. Telenovelele TV sunt puţin altă situaţie pentru că, cel puţin în România, nu ştiu, şi nu vreau să spun prostii, dar nu pare că au ca scop principal arta. Nu vreau să fiu ipocrită şi să spun că nu aş face în viaţa mea telenovele. Aş experimenta, cu siguranţă. Pe lângă câştigul imediat al expunerii sau chiar câştigul financiar, care poate fi foarte motivant, cred de asemenea că o astfel de experienţă te poate învăţa foarte multe lucruri.

T.Z.: Clar teatru, film îmi doresc din tot sufletul, aştept să mă lansez şi în industria filmului, iar telenovelele TV sunt ceva ce mi-e greu să asociez cu perioada asta a vieţii mele. Totodată, sunt convins că este o experienţă foarte diferită de ce am avut până acum.

Ce consideri că nu (mai) funcţionează în UNATC?

G.H.: Am impresia că se pierd scopurile principale ale unei instituţii de formare a unor viitori artişti. Se prioritizează lucruri care, după părerea mea, se obţin abia după ce ai deja o bază sănătoasă şi solidă. Adică studenţii învaţă să danseze, să cânte şi tot felul de alte mijloace, dar nu mai studiază istoria teatrului sau nu se duc la cursurile de actorie pentru că sunt prea ocupaţi cu alte proiecte. Am impresia că se formează niste robeţei super-dotaţi, perfecţi din punct de vedere fizic, care îşi pierd sclipirea şi emoţia creaţiei, tocmai în era asta a noastră în care tehnologia ne înghite, şi deşi e necesară şi utilă, ne opreşte din a mai trăi cu adevărat. Ar fi esenţial să existe în continuare câţiva manifestanţi ai adevărului uman... Poate sunt eu o babă căreia nu-i place schimbarea şi devin fix ce nu mi-am dorit să ajung vreodată.

T.Z.: Nu ştiu dacă are neapărat legătură, dar atelierele din perioada admiterii mi se par o calitate pierdută a experienţei pe care ar trebui să ţi-o aducă admiterea la facultate. De asemenea, simt nevoia unor reforme, pe care nu aş şti să le pun pe hârtie.

Care echipă de teatru îţi place cel mai mult? Unde ţi-ar plăcea să joci?

G.H.: Cred că, cel mai mult dintre toate, îmi place echipa Teatrului Mic. Mi se pare că majoritatea actorilor de acolo sunt extraordinar de talentaţi, că existră într-adevăr conceptul de echipă şi mai ales că au în repertoriu nişte spectacole extraordinare. Dacă ar fi să mai aleg încă un teatru care îmi place foarte mult şi în care mi-ar plăcea să joc ar fi Teatrul Bulandra.

T.Z.: În momentul de faţă echipa cu care am spectacolele menţionate mai sus. Tuturor ne oferă o senzaţie de apartenenţă. Avem nevoie ca oameni să simţim că aparţinem cuiva, unui loc, unei echipe. Mi-ar plăcea să joc undeva unde mi-ar spune cineva că nu pot, doar ca să-i demonstrez contrariul. Aş vrea să joc undeva unde nu sunt înţeles, unde există o barieră, a limbii, a culturii, ceva. Cred că ar fi o provocare destul de mare.

Vorbeşte-mi despre experienţa „Corespondenţe” şi „Balerinele Acvatice”. Cum aţi lucrat în echipă? Care a fost interacţiunea cu regizorii? Cum a fost interacţiunea cu studenţii de la Paris, sunt diferiţi în vreun fel faţă de voi?

G.H.: Sunt două proiecte de suflet foarte importante pentru mine şi cel mai amuzant lucru este că am fost aleasă să fac parte din ele în aceeaşi zi, pe 11 noiembrie 2022, ziua îngerilor aparent. Voi începe în ordine alfabetică şi anume cu „Balerinele acvatice”. Prima lectură a fost un şoc. Nu înţelegeam mare lucru din text, mi se părea ciudat şi nu reuşeam să-mi imaginez cum va arăta. Cea mai frumoasă parte la proiectul acesta, era echipa, o mână de oameni, colegi de generaţie sau poate puţin mai mari, dar cel mai important, îmi erau cunoscuţi. Aveam încredere în toţi. Îi apreciam şi încă îi apreciez pe toţi foarte mult şi asta m-a făcut să nu renunţ. Repetiţiile nu au fost neapărat uşoare sau lipsite de conflicte, dar pasiunea Monicăi, regizoarea spectacolului, pentru povestea asta ne-a atras pe toţi. Cea mai mare încercare prin care am trecut cu acest proiect a fost când cu cinci zile înainte de premieră, în urma unei vizionări, ne-a fost sugerat să schimbăm aproape tot. Tot ce munciserăm în 4 luni, din decembrie până aproape de sfârşitul lui martie, noi trebuia să schimbăm în 5 zile. Ne-a picat puţin lumea în cap, dar am muncit la foc intens şi am reuşit totuşi să obţinem un rezultat de care noi suntem mândri. Ne-am distrat şi ne-am luat libertatea să spunem o poveste diferit, ba chiar să facem un fel de manifest despre absurditatea convenţiilor teatrale. Ca să descriu cel mai bine spectacolul, e o explozie colorată, dansantă, ciudată, despre neputinţa de a mai trăi în lumea asta plină de consum, în care suntem la un pas de autodistrugere.

„Corespondenţe” a fost o cu totul altă experienţă. A pornit ca o colaborare între UNATC Bucureşti şi ESAD Paris, cu sprijinul Teatrului Metropolis, şi a fost mai mult un laborator între 14 studenţi francezi şi 14 studenţi români, care timp de 6 săptămâni am lucrat împreună cu Eugen Jebeleanu şi Yann Verburgh îmbinând poveştile noastre personale cu textele lui Yann, într-o discuţie despre diferenţele culturale, problemele universale şi visele generaţiei noastre. A fost o perioadă minunată în care am lucrat cu vulnerabilităţile noastre, cu sufletul deschis, având certitudinea că oamenii ăştia necunoscuţi, din altă ţară chiar, sunt în asentimentul nostru. E chiar ciudat să te gândesti că ai încredere într-un străin să îi împărtăşeşti toate dorinţele şi fricile tale într-o scrisoare, poate mult mai sincer decât unui prieten.  Energia asta de lucru şi spaţiul sigur de experimentare au fost create chiar de Eugen care ne-a susţinut în tot procesul într-un mod foarte creativ, nou şi lipsit de presiunea contextului şcolar, de „eu sunt profesorul - iar voi, studenţii”. Şi totuşi simt că în şase săptămâni de lucru cu ei am învăţat mai mult decât în cei doi ani de master. O colegă spunea că cel mai mult din toată experienţa s-a bucurat de libertatea de a se juca cu aceşti oameni folosind bariera lingvistică drept instrument de a căuta orice altă modalitate posibilă de comunicare. Francezii, sau poate doar colegii noştri, nu sunt foarte diferiţi faţă de noi în visele şi problemelor lor cotidiene, însă spre deosebire de noi, foarte mulţi au mărturisit că nu îşi doresc să facă meseria asta în cele mai mari şi grandioase locuri, ci ar prefera oricând să se întoarcă la ţară unde să poată juca pentru toată lumea, trăind o viaţă modestă, crescând animale şi educând oameni. Mie treaba asta mi s-a părut fascinantă. Cât de diferită este viziunea lor despre succes faţă de a noastă.

T.Z.: Experienţa „Corespondenţe” a fost minunată. Cea mai frumoasă perioadă din perioada masterului, detaşat. Eugen, Yann şi colegii din Franţa au fost o gură proaspătă de aer în tot cumulul de incertitudini pe care le resimţim cu toţii. Colegii francezi sunt oameni cu care simt că nu am terminat de lucrat, în continuare păstrăm legătura cu ajutorul internetului şi sper ca în viitor să facem o reîntregire a trupei acestui spectacol.

Care e criteriul după care se programează spectacolele?

G.H.: Depinde de teatru, dar în majoritatea cazurilor, în funcţie de cât de bine vinde spectacolul. E foarte trist să vezi că arta e tratată ca un business, dar în acelaşi timp, trăirea interioară nu-ţi pune pâinea pe masă, aşa că pot înţelege.

T.Z.: După disponibilităţile fiecăruia. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu e să centralizezi programele atâtor oameni.

Actorul/actriţa preferată care te inspiră?

G.H.: Nu ştiu dacă e o persoană anume care să pot spune că mă inspiră. Încerc să mă inspir zilnic de la tot ce mă înconjoară. Azi pot să mă uit la un film cu Meryl Streep şi să spun „Doamne ce actriţă minunată e, aş vrea să fiu ca ea într-o zi” şi mâine, să merg la un spectacol făcut de colegii mei şi să spun „Vreau să lucrez cu voi că îmi place ce faceţi”. Mă inspir din tot ce trăiesc, de la toţi oamenii pe care îi întâlnesc şi de la toate personajele din piese sau romane. Atât în muncă, cât şi în viaţa mea, mă bazez pe două elemente foarte importante: sinceritate şi candoare.

T.Z.: Ricky Gervais este în ultimul timp noua mea obsesie. Umorul şi frumuseţea muncii lui mă motivează să merg mai departe. Umorul fiind principala calitate a lui care îmi declanşează acest sentiment faţă de el.

Ai fost în festivaluri de teatru? În ţară sau afară? Care a fost experienţa?

G.H.: Am participat la câteva festivaluri cu spectacolul meu de licenţă „Fat Pig”, cu care am câştigat şi câteva premii. Majoritatea au fost în Bucureşti şi nu le-am tratat diferit de oricare altă seară în care am spectacol, poate totuşi cu puţin mai multe emoţii. În vara anului trecut, am avut ocazia să particip la un proiect internaţional desfăşurat la Budapesta cu studenţi din unsprezece ţări, de pe patru continente, unde regizorul maghiar Attila Vidnyánszky a montat „Tragedia Omului”, de Imre Madach, cu ocazia a 200 de ani de la naşterea autorului. Acest text important din literatura maghiară este o epopee în 15 acte, care ilustrează povestea lui Adam şi a Evei care, după ce sunt izgoniţi de către Dumnezeu din Paradis, sunt purtaţi de Lucifer în diferite perioade temporale şi spaţiale ale omenirii. Şi astfel fiecare ţară a primit un tablou de lucrat de acasă - mai puţin noi, românii, care am primit trei -, şi în final toate tablourile au fost împletite într-o super producţie de 7 ore şi jumătate. Dacă mi-a luat atât de mult să spun ce a fost, imaginaţi-vă cât o să îmi ia să spun cum a fost. Nebunie curată. Cred că e cea mai bună definiţie. Multitudine de stiluri, de limbi, de conversaţii, o imensitate din toate punctele de vedere, în care tineri din toate colţurile lumii, uniţi de pasiunea pentru actorie şi îndrumaţi de nişte oameni cu vise mari, au creat demenţa asta de spectacol. Noi, românii, am fost o echipă de 14 oameni, unsprezece studenţi la actorie şi trei studenţi la regie, şi tot ce mai pot să spun e că am fost cei mai apreciaţi din tot proiectul, pentru că pe lângă faptul că am avut cel mai mare volum de material teatral, făcut şi bine, am şi lucrat doar noi, adică studenţii de la regie cu studenţii de la actorie, profesorii coordonatori doar verificând produsul final. E puţin complicat să exprim cât de mândră mă simţeam ca româncă acolo, şi simt că trebuie aduse laude în primul colegilor mei de la regie care au făcut o muncă extraordinar de bună. Nu cred că am apucat să fac cunostinţă nici cu jumătate din oamenii din proiect. Diferenţele culturale într-adevăr s-au simţit destul de puternic şi poate de asta ne-a fost mai uşor să ne împrietenim cu grecii decât cu egiptenii, dar în orice caz, a fost o experienţă pe care n-am cum să o uit vreodată şi care m-a îmbogăţit.

T.Z.: Şi acesta este de fapt motivul principal pentru care fac teatru. Lăsând glumele la o parte, am avut prilejul să gust din caracterul nomadic al acestei profesii. Aştept cu nerăbdare noul festival, următoarele fiind acum, în vară. Sunt sigur că îmi vor asigura o vacanţă de vară frumoasă.

„Moartea şi viaţa lui Bulă sau mitul identitar românesc”

Teatrul Masca

Bd. Uverturii 14, Sector 6, Bucureşti

Regia: Alin Uberti

Scenografia: Cosmin Stancu

Coregrafia şi mişcarea scenică: Vlad Furtună

Pregătire muzicală: Corina Sîrghi

Montaj video: Diana Török

Distribuţia

Bulă: Vlad Pânzaru

Alinuţa: Maria Moroşan

Iepuraşul: Bogdan Iancu

Ştrul: Tiberiuss Zavelea

Foto: Mihai Smeu

Corespondenţe

Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, Bucureşti

Regie: Eugen Jebeleanu

Dramaturgie: Yann Verburgh

Scenografie: Velica Panduru

Lighting design: Vlad Lăzărescu

Distribuţia: Cheik Ahmed Thani, Idir Aitouche, Valentine Berthier, Melchior Burin des Roziers, Robin Condamin, Lise Dachary, Nicolas Ducourtieux, Manon Guilluy, Clément Mariage, Savério Moreau, Apolline Peccarisi, Elisa Pezeril, Marion Roussel, Clara Thibault, Ana Bumbac, Mălina Andreescu, Robert Onofrei, Alexandra Bob, Răzvan Bratu, Robert Brage, Ileana Ursu, Eva Cosac, Georgiana Herciu, Tiberiuss Zavelea, Vlad Pânzaru, Maria Moroşan, Bogdan Iancu, András Benedek

Foto: Andrei Gîndac

Balerinele acvatice

Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, Bucureşti

Text: David Drábek

Regia: Monica Stoica

Scenografia: Şteff Chelaru

Coregrafia: Relu Dobrin

Muzica: Adrian George Popescu

Video art şi lighting design: Vlad Lăzărescu

Distribuţia:

Cristian Robe, Valentin Sichim, Andrei Ionescu, Macrina Bârlădeanu, Marius Boboc, Georgiana HerciuFoto: Andrei Gîndac