„O casă de păpuşi – partea a doua” în regia lui Alexandru Mihail reuşeşte să facă din piesa lui Lucas Hnath o simfonie de tip beethovenian: amplă, solemnă, înfricoşătoare, copleşitoare. Te înalţă în stima şi iubirea de sine, te coboară pe pământ în iubirea pentru ceilalţi, şi îţi face tâmplele şi inima să zvâcnească în ritmuri nebune.

de Georgiana Gheorghe - colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

„O casă de păpuşi – partea a doua” – a nu se confunda cu piesa lui Henrik Ibsen „A Doll’s House” scrisă în 1879 – este, de fapt, o continuare a poveştii dramaturgului norvegian, pe care dramaturgul american Lucas Hnath o plasează ca acţiune 15-20 de ani mai târziu, centrând întreaga acţiune pe întoarcerea Norei acasă. Piesa este scrisă în 2017 şi surprinde infinite nuanţe ale unei femei emancipate, independente. Este foarte bine dacă aţi văzut sau citit piesa lui Ibsen, însă nu este obligatoriu pentru a putea primi piesa lui Hnath aşa cum merită. El pune de data asta lumina reflectoarelor pe relaţia soţie/soţ părăsit şi mamă/copil abandonat, din perspectiva celor o sută şi ceva de ani trecuţi peste imaginea şi statutul femeii în societate. Dacă Ibsen a revoluţionat societatea sec. XIX cu piesa sa de un feminism revoluţionar în epoca respectivă, Hnath reuşeşte să o aducă pe femeia transformată în sec. XX-XXI în faţa unor întrebări din alt registru, o tăvăleşte prin praful crizei existenţiale de la 40-50 de ani, o confruntă cu transpiraţia rece a unor normative de cu totul alt gen. Nora, interpretată memorabil de Oana Pellea în spectacolul de la Teatrul Metropolis, este femeia modernă, puternică, împlinită profesional, cu o experienţă amoroasă bogată, devenită o scriitoare de succes după ce a trântit uşa în urma sa şi a plecat să-şi împlinească singură visele, este nevoită, din considerente strict practice, să revină pentru o discuţie şi negociere cu fostul său soţ, Torvald, interpretat cu înţelepciune de Vlad Ivanov.

Intriga însă o aduce faţă în faţă cu Emmy, fetiţa abandonată când avea doar câţiva ani, devenită adult între timp - interpretată impecabil de Catinca Maria Nistor. Şi toate gândurile şi emoţiile se revarsă din acel moment pe scenă, către public, în valuri de remuşcări, negări, vină, ruşine, iertare, neiertare, iubire nerostită, dorinţe de iubire, iubire neîmpărtăşită. Cred sincer că Hnath o aduce pe bona Anne Marie în cadru pentru a detensiona încrâncenarea acestui dureros triunghi familial. Victoria Cocias reuşeşte magistral să arunce nişte replici în dialogul dramatic exact în momentele în care e nevoie, deoarece ca spectator simţi că nu mai poţi duce încărcătura emoţională care se revarsă din interacţiunea personajelor. Regia lui Alexandru Mihail reuşeşte să facă din piesa lui Lucas Hnath o simfonie de tip beethovenian: amplă, solemnă, înfricoşătoare, copleşitoare. Te înalţă în stima şi iubirea de sine, te coboară pe pământ, în iubirea pentru ceilalţi, şi îţi face tâmplele şi inima să zvâcnească în ritmuri nebune. Pentru că, evident, urmăresc spectacolele la care merg prin prisma propriei mele experienţe de viaţă, am simţit în momentul interacţiunii intre Nora şi Emmy că am pulsul 200. Sunt o femeie independentă, am muncit enorm timp de 20 de ani pentru a avea o carieră, am construit businessuri, am şi pierdut, dar am luat-o cu îndârjire şi speranţă de fiecare dată de la capăt; în tot acest timp, am crescut şi o fetiţă ajunsă acum o adolescentă de 17 ani. Ştiu că am fost absentă uneori; fizic – plecată prin deplasări sau petrecând 14-17 ore la lucru, emoţional – îngrozită şi cu gândul la provocările din business. Mă întreb deseori ce impact au avut sau vor avea toate acestea asupra copilului meu. Este motivul pentru care am fost foarte impresionată de „duelul” Nora/Emmy.  Am văzut spectacolul de două ori până acum şi aş vrea să-l văd şi a treia oară, împreună cu fata mea.   

Am ales să vorbesc cu Catinca Nistor despre personajul său şi apanajul psihologic al interacţiunii dintre cele două femei în piesa lui Hnath. În urma interviului realizat îţi dai seama exact de ce Emmy tinde spre perfecţiune. Catinca redă replicile personajului cu o dicţie perfectă. Copilul rănit, abandonat îşi doreşte să fie superior mamei, iar costumul de scenă ales (cămaşă cu jabou şi broşă camee la baza gâtului) potenţează alura tinerei Emmy.

Cu ce ochi crezi că vor vedea piesa femeile independente, de carieră, generaţia anilor ’70-‘80?

Cu ochi care regretă, care nu mai pot schimba trecutul, dar pot pregăti în prezent un viitor mai bun. Mai degrabă aş muta atenţia pe generaţia mea, anii ‘80 toamna târziu… E un semnal de alarmă, mai ales pentru femei care, ca şi mine, s-au dedicat carierei şi nu au o familie a lor, încă. Am gustat succesul, în egală măsură şi reversul medaliei, poate în acceptul conştiinţei colective am ars nişte etape foarte repede, dar ăsta este drumul meu şi numai eu şi, poate, Luna ştim cât de tare am visat nişte visuri până nu au avut altă opţiune decât să se materializeze, cât de scump am plătit cu liniştea mea, ce sacrificii am făcut şi în ce fel a atins oamenii din jurul meu goana după „steaua” mea. Dar ce vreau să spun de fapt cu această confesiune este că îmi doresc real ca toată lumea să îşi împlinească toate visurile, toate ambiţiile, până şi cele mai ascunse dorinţe, ca să realizeze că de fapt sunt nimic; că nu contează şi că unicul lucru important este FAMILIA, iubirea pe care alegi să o dăruieşti şi pe care eşti privilegiat dacă/să o primeşti. Mă întorc la întrebare şi spun că timpul este ireversibil. Să aduci un suflet pe lume şi să nu îl bucuri şi ocroteşti cu prezenţa ta, tu să nu creşti şi să înveţi cu şi alături de el, apoi, in extremis, să nu petreci timp cu copilul/părintele tău la maturitate, când vremea nu stă în loc pentru tine şi fiecare zi/ocazie pierdută nu mai are şansa unei reluări… e o cruzime. Sigur, facturile vin lunar. Cu toate acestea, cred că poate exista o balanţă, care trebuie întotdeauna să atârne mai greu în favoarea celor pe care îi iubim. Mă întorc la mine şi spun că, deşi mai sunt câteva obiective mari pe care le am de bifat, există, poate, şi o parte bună în această ardere rapidă – când dorinţa ţi se împlineşte, vine la pachet cu lumina, dar şi cu umbra ei, cu partea nevăzută, mizerabilă chiar, iar tu trebuie să o primeşti şi să ţi-o asumi cu totul. Faptul că am avut atât de repede în parcursul meu niste experienţe de o încărcătură şi intensitate imensă, greu de dus şi pentru oameni mult mai experimentaţi ca mine, m-a ajutat să decantez şi să am mai multă claritate cu ce îmi doresc în viaţa mea şi felul în care prioritizez ce vine spre mine. Îmi iubesc şi sunt recunoscătoare pentru fiecare aspect al prezentului, cu toate implicaţiile lui, însă dacă partenerul meu ar apărea şi mi-ar spune să lăsăm tot, să ne mutam la o fermă, să ne gospodărim singuri şi să ne creştem copiii, l-aş urma fară să clipesc. Pentru că oricum nimic nu e real, niciun premiu, nicio poziţie, niciun palmares. Ele, sigur, contează, şi servesc ego-ului şi canonului societal, însă unicul lucru autentic este conexiunea cu celălalt. Pe de altă parte, cine decide că nu le poţi avea pe toate?

Care crezi că e viziunea asupra vieţii în general şi a vieţii de cuplu în particular, a personajului pe care îl joci, a tinerei crescute doar de tată şi bonă?

Absenţa sau neglijenţa unui părinte dezvoltă în copil un tip de ataşament anxios şi o teamă puternică de abandon, un sentiment că nu eşti suficient de… Că în orice moment poţi fi anulat, înlocuit, lăsat în urmă. Lucrul ăsta se întâmplă şi în cazuri în care copilul creşte cu ambii părinţi, însă unul dintre ei are perioade în care este prezent fizic, dar nu şi emoţional în viaţa copilului. Asta poate veni din lipsă de timp, spaţiu sau din alte lucruri mai grave, cum sunt pedepsele. Unii părinţi îşi abuzează fizic copiii, alţii îi abuzează emoţional, fără că macar să conştientizeze. Alegând să nu le mai vorbească – alegând deci, absenţa, „la comandă” de aceasta dată – le invalidează existenţa şi generează traume emoţionale ale căror urmări se văd însă mulţi ani mai târziu. Ele se reflectă în alegerile personale, în felul în care îşi aleg partenerii, în felul în care se poartă pe sine. Un copil care creşte văduvit de un părinte ca rezultat al oricărei situaţii de mai sus iese în lume şchiopătând; e greu să fii încrezător, puternic, întreg când din cuibul din care pleci nu îţi sunt insuflate sau încurajate aceste trăsături. (Vreau să) cred că Emmy este un copil precoce, de altfel şi spune la un moment dat: „A trebuit să am mai multe responsabilităţi, să mă confrunt cu adevăruri dure despre viaţă la o vârstă mai fragedă decât majoritatea. Îmi pare rău pentru copiii care au crescut într-un mediu normal, eu mă simt specială. Lumea spune că sunt un suflet bătrân”. Şi deşi în spatele acestei fraze există multă durere, ea şi-a hotărât de mică viitorul: vrea un soţ, o familie, un cămin fericit. Şi ştie, în teorie, care sunt paşii de urmat pentru asta. În practică, însă, poate descoperi că toate sentimentele reprimate şi tot ce nu a primit şi vrea să trăiască, pot fi sufocante şi un exces pentru celălalt. Nu putem anticipa niciodată cum pica în cel de lângă noi acţiunile noastre. Din nou, echilibrul se rezumă tot la conexiune, la a-ţi da voie să fii vulnerabil, intim, cu celălalt.

Teatru, film sau management cultural?

O să răspund cu titlul unui film proaspăt lider în nominalizări la Oscar – „Everything Everywhere All at Once”! Toate… cu menţiunea că marea mea dragoste rămâne teatrul, şi în lumea mea ideală mi-aş petrece timpul numai între Shakespeare şi musical, însă şi celelalte dimensiuni sunt la fel de spectaculoase. Experienţa mea în cinema de până acum este puţină, dar semnificativă şi am păşit cu dreptul alături de altă parteneră fabuloasă, Dame Helen Mirren. E vorba de filmul „Golda“, cu care vom avea o proiecţie specială în premieră mondială luna aceasta la Berlinale, unde am avut un rol episodic, nici nu ştiu exact cât a rămas în final cut pentru că la proiecţia cu echipa, pe care am avut-o în ianuarie la Londra, eram în Bucureşti… pe scenă! Dar nici măcar nu contează, pentru că au fost patru zile de filmare care m-au îmbogăţit ani-lumină, iar regizorul Guy Nattiv, laureat cu Oscar şi el, un om pe care îl ador pentru valorile lui, pentru că m-a văzut, un om cu care aş porni la drum în orice proiect, oricât de complex sau provocator, pentru că unii oameni pur şi simplu aşa sunt, au această calitate de a te lua cu ei în călătoria lor, deci, deşi Guy îmi spunea că m-a observat şi că sunt ca peştele în apă pe platou, nu ştiu dacă sunt aşa convinsă. Se spune că teatrul este al actorului, iar filmul al regizorului. În vreme ce pe scena ai control total şi feedback în timp real, pe platou nu ştii nimic. Poţi crede că nu eşti în cadru şi de fapt să fii în prim-plan, poţi să îţi pui sufletul pe tavă şi acea scenă să se taie la montaj… e foarte diferit. Am nevoie să mai adun câteva meciuri în picioare ca să pot avea un verdict personal. Cât despre managementul cultural, e ceva ce îmi vine uşor să fac cu mult entuziasm şi bucurie. De la cei opt ani de pionierat în fruntea Festivalului Internaţional al Şcolilor de Teatru la anul de foc ca manager interimar al Teatrului Bulandra, la misiunea actuală de director al Institutului Cultural Roman din Londra, tot ce fac vine dintr-o iubire de oameni şi dintr-o dorinţă că o superputere de a face lucruri pentru ceilalţi, de a fi în serviciul unei cauze mai mari decât mine. Nimeni nu se naşte învăţat, acumulăm şi corectăm pe tot parcursul vieţii. Contextul în care sunt acum, de exemplu, mi-a deschis în perioada asta apetitul pentru arte vizuale; deşi mama mea este galerist şi mi-am petrecut zile în şir în copilărie în mai toate galeriile de referinţă din Bucureşti, am respins total universul acesta care acum mă atrage şi mă ambiţionează atât de mult. Ştiaţi că suntem foarte aproape, dacă nu am devenit deja, prima minoritate în Anglia? Şi că se află aici peste 1.200.000 de români, dintre care 750.000 doar în Londra? Imaginea noastră nu ne este întotdeauna favorabilă, însă rolul meu este adus în atenţia publicului britanic esenţa noastră, de ieri, de azi mai ales, şi de ce ne propunem pentru “mâine”. Este un tip de curatoriat şi în egală măsură un fel de mers pe sârmă continuu, alegerile pe care le faci sunt exponenţial mai vizibile şi mai supuse scrutinului decât ale celor care au confortul de a nu fi în prima linie, însă sper ca în aceşti patru ani aici să pot arăta lumii, prin alegerile mele, cum văd şi ce înseamnă pentru mine România, prin sufletul meu. Ce şansă extraordinară acum, de a face ceva pentru ţara mea într-un oraş pe care îl ador şi în care mi-am dorit să trăiesc! Seara, la culcare, şi în fiecare dimineaţa când mă trezesc, îi mulţumesc cu recunoştinţă lui Dumnezeu că sunt aici.    

Spune-mi, te rog, ce simte Emmy la revederea după 20 de ani a mamei care a părăsit-o? Crezi că este mândră de realizările mamei sale?  

Există o disociere şi o luptă interioară pe care Emmy le simte în prezenţa mamei. Ea intră cu o strategie şi mai ales cu un obiectiv în acest „dans” cu Nora, dar în „arenă” lucrurile se transformă, intervine factorul uman care le reconfigurează traseul amândurora, deşi Emmy reuşeşte să îşi păstreze ţinta. Sunt tentată să spun că Emmy este indiferentă la realizările mamei, fiecare carte publicată de aceasta, fiecare succes profesional al ei amplifică şi adânceşte depărtarea între cele două. Cu toate astea, cred că atunci când o descoperă, o admiră şi se regăseşte în Nora, în mama ei. Într-un fel cerebral; atât cât a primit afecţiune şi s-a dezvoltat emoţional în casă, atât cât a văzut în jurul ei, Emmy îi arată deschidere, curiozitate, apropiere şi, de ce nu, curaj. Există momente de reală vulnerabilitate şi sensibilitate între cele două şi sunt foarte bucuroasă că am şansa unei partenere de talia şi experienţa Oanei Pellea. Până la urmă, textul e pretextul, iar în spatele lui, suntem noi, două femei, cu trăirile, emoţiile, fricile şi fragilităţile noastre. Privind retrospectiv (dar într-un fel, e şi firesc, acesta fiind cel mai recent rol al meu, deci evoluţia este naturală), cred că Oana este partenerul cu care mă simt cel mai în siguranţă de până acum. Simt că suntem împreună într-o barcă şi unde vom ajunge nu ştie niciuna, însă ce ştim sigur e că ne avem şi ne sprijinim una pe alta. De altfel, sentimentul acesta predomină în întreg proiectul, cu Vlad şi Victoria (n.r. Ivanov, Cociaş) şi regizorul Alexandru Mihail şi asistenta sa, Catherine Andre. Ne face o mare PLĂCERE să fim împreună, să spunem povestea asta împreună. Lucrul la spectacol a fost făcut într-o neaşteptată armonie, fară efort.

Intriga o aduce faţă în faţă cu Emmy, fetiţa abandonată când avea doar câţiva ani, devenită adult între timp - interpretată impecabil de Catinca Maria Nistor