Saul Ausländer (interpretat de actorul Géza Röhrig) este un prizonier evreu din Ungaria, forţat să lucreze pentru nazişti în camerele de gazare din lagărul de concentrare. În timp ce se află într-unul dintre crematorii, Saul descoperă cadavrul unui băiat pe care îl bănuieşte a fi propriul său fiu şi decide să îndeplinească o misiune imposibilă, aceea de a salva din flăcări trupul neînsufleţit al copilului şi a-l înmormânta cum se cuvine. Filmul prezintă două zile din viaţa acestui bărbat.

Fiul lui Saul reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes. Pelicula a fost distinsă cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, marele premiu al juriului la gala de anul trecut a Festivalului de la Cannes şi trofeul pentru cel mai bun film străin la ediţia din acest an a Globurilor de Aur. Din distribuţie face parte şi Levente Molnár, un actor român angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Jocul actoricesc e mai puţin important, de aceea nu mă voi concentra asupra lui; are doar rolul de a ghida spectatorul prin lumea macabră a Holocaustului. Ceea ce defineşte însă Fiul lui Saul este sunetul: veţi auzi, pe parcursul acestui film, lucruri care inspiră groază, disperare şi abandon. Auzul este cel mai important simţ în producţia regizorului maghiar, pe el bazându-se atunci când vrea să amplifice, spre exemplu, sentimentul de oroare.

Fiul lui Saul poate fi privit şi ca un experiment cinematografic: în mare parte a filmului, spectatorul priveşte de peste umărul lui Saul, o traiectorie vizuală care te aduce mai aproape de ororile petrecute la Auschwitz. Nemes a avut însă grijă ca imaginile să nu fie decât pe alocuri tulburătoare, astfel încât corpurile celor decedaţi se află într-un soi de ceaţă; poate fi şi un mod de a insinua că Saul încearcă astfel să se protejeze, văzând în toţi cei de pe jos o singură victimă, fără chip sau trăsături anume. Excepţia o face copilul care îl va duce, de-a lungul filmului, într-o cursă disperată pentru propria-i salvare.

Singurul lucru care i se poate reproşa lui Nemes este finalul: acesta pare grăbit, o soluţie pentru a-i cruţasuferinţa lui Saul. Dar nu este un final „comercial“, iar acest lucru e de apreciat; un film de o asemenea calitate merita o încheiere de acelaşi nivel.

Nu vreau să compar Fiul lui Saul cu Lista lui Schindler sau La vita e bella; discuţia nu şi-ar avea rostul. „Ce trebuie noi să facem este nu care cumva să uităm de ce este capabil animalul din noi, pentru că, aşa cum noi trăim acum, aici, şi în acea perioadă trăiau oameni, o societate care a făcut posibilă apariţia acestor nonsoluţii tragice, oribile. Dacă atunci a fost posibil, într-o societate care la rândul ei se numea normală, cum o facem şi noi de altfel, cum ne definim, trebuie totuşi să avem grijă ca această idee nu care cumva să reuşească să prindă şi în societatea actuală. Este un film necesar“, a spus Levente Molnár. Şi tind să îi dau dreptate: Fiul lui Saul e un film ce trebuie văzut; se află pe lista selectă a poveştilor pe care cu greu le poţi uita.