Câţi dintre noi nu ne-am imaginat, măcar o dată, cum ar fi să câştigăm la loto şi să devenim peste noapte milionari? Câţi am privit fotografii din Londra şi am visat că suntem proprietarii unei case în luxosul cartier Mayfair? Şi dacă nu în realitate, măcar pentru o zi, la un joc în jurul mesei… „Emoţia de a deţine Park Lane în Monopoly este similară cu succesul din viaţa reală”, spunea cineva şi, dacă aţi jucat vreodată acest joc, probabil că sunteţi de acord.

Monopoly este cel mai cunoscut şi jucat boardgame la nivel global, cu numeroase versiuni, pentru adulţi sau copii, plasate în SUA, Marea Britanie, dar şi alte ţări, plus cu o serie de ediţii speciale. Dincolo de lupta ce se duce pe planşă, istoria Monopoly este ea însăşi o aventură spectaculoasă, în care se combină imaginaţia, curajul şi oportunismul.

Lizzie Magie, Charles Darrow şi Hugh Grant sunt trei nume mai mult sau mai puţin cunoscute, dar toate trei cu propriul rol în poveste. În cel mai nou film al său, Heretic, Hugh Grant ţine la un moment dat un monolog în care foloseşte Monopoly ca metaforă pentru religie (completată apoi magistral de comparaţia cu personajul Jar Jar Binks din Star Wars), spunând în final că toată lumea joacă la un moment dat Monopoly, dar nimeni nu a citit vreodată regulile şi nimeni nu a terminat vreodată jocul.

Ceea ce poate fi sau nu adevărat, dar cu siguranţă numărul celor care au jucat Monopoly şi l-au şi terminat ca „milionari” este extrem de mic. Ca şi în viaţa reală, de altfel.

Într-o seară de la sfârşitul anului 1932, un om de afaceri din Philadelphia, pe nume Charles Todd, şi soţia sa, Olive, îşi petreceau seara alături de prietenii lor, Charles şi Esther Darrow, cărora le-au prezentat la un moment dat un joc de societate imobiliară pe care îl învăţaseră recent. Pare a fi un început bun de film, dar este de fapt o întâmplare reală. După ce au petrecut multe ore în jurul tablei, aruncând zarurile, cumpărând proprietăţi şi mutându-şi jetoanele, Charles Todd le-a făcut prietenilor lui un set propriu, pe care aceştia să îl joace şi cu alţii. Jocul nu avea un nume oficial, nu era vândut într-o cutie, ci era transmis de la un prieten la altul. Dar toată lumea îi spunea „jocul Monopoly”. Într-o zi, Charles Darrow – care era şomer în acel moment şi avea nevoie disperată de bani pentru a-şi întreţine familia – i-a cerut lui Charles Todd o copie scrisă a regulilor, dar acesta nu le avea. De fapt, regulile jocului nu păreau să fi fost scrise undeva. Toate aceste întâmplări sunt descrise în cartea „The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World’s Favorite Board Game”, scrisă de Mary Pilon în 2015, în încercarea de a aduce puţină lumină în trecutul destul de ceţos al jocului. Căci, în realitate, regulile jocului imobiliar fuseseră inventate cu 30 de ani în urmă de o femeie îndrăzneaţă pe nume Elizabeth Magie. Scriitoare, avocată şi inventatoare, susţinătoare a unor politici sociale de stânga la acea vreme, Lizzie Magie a început să conceapă ceea ce avea să devină baza clasicului joc de societate Monopoly la începutul anilor 1900, ca pe o critică la adresa magnaţilor vremii sale, precum John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt şi Andrew Carnegie. Ea şi-a numit jocul The Landlord’s Game.

Scriitoare, avocată şi inventatoare, susţinătoare a unor politici sociale de stânga la acea vreme, Lizzie Magie a început să conceapă ceea ce avea să devină baza clasicului joc de societate Monopoly la începutul anilor 1900.

În 1941, Serviciul Britanic de Informaţii a comandat companiei John Waddington să creeze o ediţie specială pentru prizonierii de război deţinuţi de nazişti. În interiorul acestor jocuri erau ascunse hărţi, busole, bani reali şi alte obiecte utile pentru evadare.

Un articol publicat de platforma History arată că, în cererea sa de brevet din 1903, Magie descrie o tablă de joc „cu colţuri, dintre care unul este punctul de plecare, iar o serie de spaţii intermediare indică diferite denumiri, diferenţiate prin colorare sau alt marcaj”.

Cererea precizează în mod clar şi scopul jocului, „de a obţine cât mai multă bogăţie sau bani”. Spre deosebire de Monopoly, versiunea lui Lizzie Magie conţinea însă două seturi de reguli: regulile Monopolistului, care se concentrează asupra persoanelor care dobândesc mari averi prin proprietate şi chirie, şi regulile Prosperităţii, conform cărora fiecare jucător beneficiază atunci când cineva dobândeşte averi, având la bază conceptul „taxării unice” propus de Henry George în America secolului XIX. Ideologia economică propusă de acesta susţinea că oamenii ar trebui să deţină valoarea pe care o produc ei înşişi, în timp ce veniturile din terenuri sau chirii ar trebui să aparţină în mod egal tuturor membrilor societăţii.

În 1904, la 37 de ani, Lizzie Magie a devenit una dintre puţinele femei americane cu mai multe brevete în era presufragistă şi a început să producă şi să vândă Landlord’s Game, împreună cu doi prieteni. Iar istoria jocului ar fi putut fi cu totul alta, dacă, într-o seară din iarna anului 1932, Charles Darrow nu ar fi descoperit jocul în casa unor prieteni.

Intuind potenţialul încă neexploatat al acestuia, Darrow a creat o versiune proprie, foarte asemănătoare cu originalul, dar din care a eliminat versiunea Prosperităţii, şi a numit-o Monopoly, preferând varianta mult mai dură a scenariului. După o încercare nereuşită de a vinde jocul către producătorul Parker Brothers în 1934, a început să producă şi să vândă propriile table de joc. Şansa i-a surâs din nou în 1935, când a reuşit să vândă drepturile asupra Monopoly către Parker Brothers, companie fondată în 1883, care are în portofoliu şi jocuri precum Clue, Risk, Trivial Pursuit, Ouija sau Scrabble. În versiunea originală, Monopoly includea străzi din Atlantic City, New Jersey, scopul final fiind ca un jucător să rămână solvabil din punct de vedere financiar în timp ce îşi forţează adversarii să intre în faliment prin cumpărarea proprietăţilor imobiliare.

Monopoly a devenit rapid un blockbuster pentru Parker Brothers, dar compania şi-a dat seama curând că are de-a face cu un potenţial scandal, atunci când Darrow nu a reuşit să explice prea clar cum i-a venit ideea jocului şi tot mai mulţi clienţi au spus că jucaseră deja ceva similar înainte de 1934. Ca să înăbuşe în faşă problemele juridice, fondatorul Parker Brothers, George Parker, i-a oferit lui Lizzie Magie 500 de dolari pentru a cumpăra drepturile asupra The Landlord’s Game, cu promisiunea că firma lui va distribui ulterior jocul original. Dar jurnalista Mary Pilon povesteşte în cartea ei că nu există nicio dovadă că el şi-a ţinut în final promisiunea faţă de creatoarea jocului. În 1936, Parker Brothers a început să licenţieze Monopoly pentru vânzare în afara Statelor Unite. 

Şi, de parcă istoria Monopoly nu era deja complicată, în 1941 Serviciul Britanic de Informaţii a comandat companiei John Waddington să creeze o ediţie specială pentru prizonierii de război deţinuţi de nazişti, potrivit Wikipedia. În interiorul acestor jocuri erau ascunse hărţi, busole, bani reali şi alte obiecte utile pentru evadare. Acestea au fost distribuite prizonierilor de către false organizaţii caritabile create de serviciile secrete britanice. Lunga relaţie dintre Monopoly şi familia Parker s-a terminat în 1991, când conglomeratul american Hasbro a cumpărat Parker Bros., iar jocul a ajuns la un nou proprietar, cu planuri îndrăzneţe de extindere. În ultimii 30 de ani, pe piaţă au apărut nenumărate versiuni de Monopoly, precum Here and Now, Empire, Token Madness, The Banking Edition, Ms. Monopoly, devenind o parte integrată a culturii internaţionale, licenţiat în peste 110 ţări şi tipărit în peste 40 de limbi. Aşa că nu e de mirare că bătrânul joc este adeseori şi personaj de film. Dar cum a ajuns Monopoly în aceeaşi scenă cu Jar Jar Binks şi Hugh Grant este o cu totul altă poveste. Una de groază.