Daca sunteti de varsta mea sau mai mari, atunci Portishead este cu siguranta una din formatiile de care va amintiti cu drag. Nu numai pentru ca albumul lor de debut din 1994 a reusit sa surprinda perfect spiritul vremurilor, ci si pentru ca momentul a fost destul de bun pentru a te lansa in muzica in Romania. Alaturi de Aphex Twin si o gramada de alti artisti de la case ca Mo Wax sau Ninja Tune, Portishead le-a oferit multor romani primul lor contact cu muzica electronica “experimentala”. Pe atunci, era Un Lucru Bun. Acum, trebuie sa spun, a devenit Un Lucru Rau (remarcati literele mari).

La fel ca Portishead, si trupele care au ajuns cunoscute dupa ei inca nu au scapat de usor jenanta porecla de “trip-hop”. Romania inca nu iesit de sub influenta acestui “prim val” de artisti din domeniul muzicii electronice. Uitati-va numai la artistii asa-zisi “underground” adusi pentru spectacole live la Bucuresti: Amon Tobin, DJ Vadim, DJ Food, Bonobo, Mr. Scruff. Promotorii nu aduc asemenea artisti pentru ca sunt lenesi sau prosti. Ii aduc pentru ca sunt nume care vor face garantat sali pline. Fostii artisti Ninja Tune mai ales sunt usor de contractat (n-au mai facut nimic interesant de ani buni) si usor de promovat (toata lumea i-a ascultat si simte dorinta nostalgica de a-i vedea in carne si oase).

De aici si conflictul intre generatii din Romania acestui moment. Oamenii de varsta mea, care au bani de cheltuit si slujbe stabile, continua sa asculte o muzica plictisitoare, obosita, invechita si sunt gata sa plateasca pentru a o asculta. Intre timp, cei de 18 ani care stiu cuvintele cantecelor Crystal Castles si au descarcat ultimul single Ting Tings in ziua in care a fost “scapat” pe net stau pe la usi incercand sa adune suficienti bani ca sa-si plateasca intrarea. Credeti-ma, pustii din ziua de azi chiar asa sunt, numai ca sunt prea “cool” ca sa stea sa discute cu cei ca mine sau ca voi.

Acesta este, in parte, motivul pentru care nu ma incanta prea tare ideea de a face critica ultimului album Portishead. Intitulat “Third”, este al treilea LP adevarat al lor si prima lansare dupa o pauza enorma de zece ani. Asa cum au aratat multi critici, nu e un album care sa-ti placa instantaneu, ci cu timpul. Este genul de album ce se cere ascultat mai mult de cateva ori pentru a-l intelege, motiv pentru care nu va prinde la cei care descarca, asculta si sterg daca nu li se ofera gratificare imediata. “Third” nu ofera clar gratificare imediata - este un album cu sintetizatoare atonale, piese care se opresc brusc, chitare spastice si o interpretare vocala chinuitoare si chinuita, caracteristica lui Beth Gibbons. Trupa a tras clar invataturi de la ceea ce asculta pustii astazi, cu influente post-punk si DFA filtrate prin piese ca “Machine Gun”.

In ciuda imprumuturilor postmoderniste, trupa inca mai reuseste sa sune ca una disperata sa nu produca un album ca “Dummy”, dar care inca nu vrea sa lase deoparte nelinistea premilenara ce i-a definit sound-ul. Vocea lui Gibbons, care suna nelucrata, sincera si inspaimantatoare in 1994, a inceput sa sune acum ca aceea a unei persoane care nu stie sa faca altceva. Vaietul ei fragil si plin de neliniste este acum mai degraba enervant decat exaltant.

Pe atunci, celor de la Portishead le mergea deoarece creasera un sound care se potrivea perfect in acord cu vremurile. Le iesea mai bine decat compatriotilor lor, mai bine decat lui Tricky, mai bine chiar decat celor de la Massive Attack, motiv pentru care “Dummy” s-a vandut in doua milioane de exemplare numai in Europa. Singura lor problema in ziua de azi este ca exista o multime de alti artisti carora le iese mult mai bine.

Spre exemplu, daca sunteti in cautarea unei incasetari perfecte a izolarii postindustriale, incercati ultimul album al lui Burial, “Untrue”. La fel ca Portishead in 1994, si el lucreaza intr-un gen la moda (dubstep), pe care il foloseste pe post de limbaj pentru a surprinde ceea ce se petrece acum. Peste zece ani, sound-ul lui va suna probabil un pic redundant. Portishead, luati aminte! Sunt, o recunosc, destul de dur. Albumul nu este lipsit de punctele sale forte. “Magic Doors” este magnifica - iar aceasta este una dintre putinele critici negative pe care le veti citi la adresa albumul “Third”, caci majoritatii criticilor le-a placut la nebunie. Cred ca are intrucatva de-a face cu faptul ca as vrea sa nu mai ascultati artisti din anii nouazeci, sa incepeti sa va petreceti timpul in compania celor de 18 ani si sa descarcati ultima piesa de la Ting Tings.