Pentru mine, Menajeria de sticlă este metafora existenţei omului pe pământ, dansul său printre oameni, cu oameni şi zborul printre amintiri. Cu cât mai graţios dansul, mai elegant, cu atât mai capabil omul să potenţeze relaţiile în timp cu oamenii, să le crească şi să construiască amintiri frumoase şi memorabile cu şi despre ei. Acest dans este explorat în prezent pe două dintre scenele bucureştene.

Se făcea că era o zi obişnuită de vineri, final de saptămână şi aveam un chef teribil să ies în oraş. Mai mereu mi-e drag să ies seara cu câte o prietenă, iubitul sau copilul. Şi mai mereu îmi doresc să fie şi cu ceva deştept, nu doar cu restaurant şi discuţii de final de zi sau săptămână. Aşa că deschid ca de obicei oferta culturală online şi consult calendarul zilei. Îmi cad ochii pe bijuteria lui Tennessee Williams: „Menajeria de sticlă“: Stupoare. Confuzie. Dilemă. Piesa se joacă în aceeaşi zi, la aceeaşi oră pe două scene diferite: la Point Art Hub (str. Eremia Grigorescu nr. 10) şi la Teatrul Mic, sala Studio (str. Gabroveni nr. 57). Eu ce aleg? Distribuţie bună şi colo şi colo. Şi pentru că nu îmi place să dau cu banul, întotdeauna găsesc argumente care să încline balanţa spre o opţiune sau alta. Acum, îmi doream să fie ceva mai special, diferit; să fie şi ceva cultural şi un pic de voie-bună şi un dulce dichisit, poate o limonadă fistichie. Aşa că am luat bilete pentru producţia POINT, pentru că acolo e un loc cu o magie aparte. Au la etaj sala de spectacole, la parter un bistro cu o bucătărie cochetă şi afară, gradină cu terasă încălzită pentru vicioşi. Meniul nu e stufos, însă orice ai comanda, vei fi plăcut surprins atât de savoare, cât şi de platingul foarte artistic. Eu sunt înnebunită după creme bruléeul lor mai-mult-ca-perfect, care vine decorat cu una sau două panseluţe vesele, pe care eu de fiecare dată le mănânc. La Teatrul Mic n-ai restaurant, dar ai tot Centrul Vechi la dispoziţie să-ţi alegi după spectacol. Revenind la teatru, n-am ales doar Point, ci am luat bilete şi pentru producţia de la Teatrul Mic, ce urma să se joace peste trei săptămâni din nou. Şi mi-am propus ceva destul de dificil: să scriu o cronică despre ambele, cu accent pe elementele care m-au impresionat în fiecare dintre ele, căci nu se pune problema de a judeca în vreun fel interpretarea şi abordarea scenică şi regizorală sau cheia în care fiecare dintre regizori a citit textul lui Williams.

La Point, regia e semnată de Alexandra Penciuc. În distribuţie: Emil Măndănac (Tom), Ilinca Hărnuţ (Amanda), Cătălina Moga (Laura) şi Mihai Smarandache (Jim). La Teatrul Mic, proiectul e coordonat de Gelu Colceag şi Liliana Pană, iar în distribuţie îi regăsiţi pe Liliana Pană (Amanda), Tudor Istodor (Jim), Alexandru Voicu/Andrei Seuşan (dublă distribuţie pentru rolul lui Tom) şi Silvana Mihai/Irina Rădulescu (dublă distribuţie pentru rolul Laurei). 

Mie îmi place în mod extraordinar dramaturgia lui T. Williams, pentru că omul ăsta ştie să creioneze personaje într-un fel unic: din nimic, ia nişte oameni simpli, le pune nişte monologuri în glas, nişte dialoguri pe buze şi boom! Explodează tragicul psihologic în creierii tăi.

Acţiunea se petrece în America anilor ’30, într-un apartament modest dintr-un cartier supraaglomerat, unde locuiesc o mamă – Amanda Wingfield – şi cei doi copii adulţi: Tom şi Laura. Pe cei trei, îi vizitează la un moment dat Jim, un fost coleg de şcoală al copiilor, o iubire tainică nemărturisită şi neconsumată a Laurei din liceu, actualmente coleg la job cu Tom dar şi potenţial pretendent la mâna sfioasă a Laurei, aşa cum tot visează mama ei.

Alexandra Penciuc a ales în spectacolul de la Point să îngroape toate amintirile din familia Wingfield (câmp de aripi) într-un coşciug de cristal, care domină scena de la început şi până la sfârşitul piesei. Abordarea ei este modernistă, decorul minimalist şi costumele simbolice: Tom şi Jim poartă costume negre, slim fit, iar Laura poartă o rochie albă, decorată cu o crinolină scheletică. Doar Amanda este viu colorată. 

Amanda e genul de mamă histrionică, nostalgic-pierdută printre propriile amintiri din tinereţea ei glorioasă, când era curtată de zeci de pretendenţi şi hidra realităţii crunte, ce gâlgâie în mediocritatea unei existenţe banale, de femeie părăsită de bărbat, ce apasă cu sete singura pedală ce pare ca ar duce-o înainte: cea a dragostei şi ultraprotecţiei materne, care de altfel, îi asfixiază şi sleieşte pe copiii deveniţi adulţi.

În spectacolul de la Teatrul Mic avem un decor ce răspunde recomandărilor autorului. Personajele poartă hainele vremurilor de atunci, cu excepţia Laurei, care pare atemporală, transcedentală şi metafizică într-un sarafan bleu pal. Eu am văzut reprezentaţia în care rolul Laurei a fost jucat de Silvana Mihai, iar în pielea lui Tom a încăput mănuşă Alexandru Voicu.

Dacă aş avea o superputere, aş face cumva un spectacol în care aş îmbina cele două regii, iar în scena dialogului Laura-Jim i-aş pune să joace pe Silvana Mihai, aşa cum este rolul exprimat la Teatrul Mic (atemporală, transcedentală şi metafizică) şi pe Mihai Smarandache, aşa cum este în producţia de la Point: contemporan, elegant, talentat, seducător şi înscris la un training de dezvoltare personală (în loc de oratorie, aşa cum este în textul original).

Mintea mea foarte jucăuşă a făcut rapid un colaj între cele două producţii, extrăgând esenţa personajelor, suprapunând decorurile şi amestecând muzica lor.

Preţul unui bilet la Teatrul Mic este de 50 de lei, 20 de lei pentru elevi, studenţi şi seniori. Puteţi vedea spectacolul pe 22 mai, de la ora 19:00. Credit Foto: Bogdan Catargiu

Descrie-mi te rog, în câteva fraze cum îl vezi tu pe Jim? l-am întrebat pe Mihai Smarandache, care m-a impresionat prin jocul său bogat în rolul lui Jim.

„Jim al meu e genul de om, cum spun eglezii who wears his heart on his sleeve. În română, ar fi îşi poartă inima în palme, dar nu-mi place cum sună, pentru ca a ţine inima în palme, îmi dă o altă senzaţie şi altă atitudine. Mi se pare foarte diferit cineva care umblă cu mâinile ocupate, pline de inima sa mare şi o arată şi o oferă tuturor şi parcă ăsta e singurul său scop, faţă de cineva care „wears it on his sleeve“ şi merge în continuare prin viaţă şi îşi vede de treabă. Inima celui de-al doilea este într-adevăr expusă, dar nu este scopul şi focusul său, aşa cum e în cazul celui din expresia/traducerea românească. Jim e un băiat talentat dar leneş. Un om căruia viaţa i-a dat, dar nu i-a băgat şi în traistă. Un bărbat pe care viaţa l-a răsfăţat în tinereţe şi care a ajuns să se piardă pe sine, în timp, din cauza asta. Din cauză că a avut multe de trăit, a ajuns la un moment dat – moment pe care îl vedem în punerea noastră în scenă – să nu mai ştie neparat ce vrea şi încotro se îndreaptă. Are amintiri, care deşi sunt ale sale, câteodată par străine, pentru că pe vremea aia, când s-au format amintirile, parcă nu era prezent în viaţa lui. Este un om cu intenţii în general, bune. Nu este un om rău, dar poate fi răutăcios; şi îi pare rău după. Este o persoană care de-a lungul vieţii nu a ştiut să-şi gestioneze sentimentele şi mereu a ajuns să fie copleşit de ele, motiv pentru care mereu fuge din loc în loc, doar ca să dea peste acelaşi fel de întâmplări; pentru că de fapt, el fuge de el însuşi şi cu cât fuge mai mult, cu atât ajunge să se întâlnească cu sine mai des”, mi-a răspuns Mihai, dintr-o suflare.

Dar Mihai îl duce pe Jim într-o altă dimensiune. Mihai improvizează, cântă (şi o face excelent), suflă peste Jim un aer proaspăt şi îl aduce în contemporaneitate. Jim este acum prietenul meu şi al tău. Este acel prieten înţelept, înzestrat cu o putere de analiză psihologică, cu o inteligenţă emoţională exacerbată, cu suflet mărinimos, care se uită la tine şi îţi spune franc, dar delicat totuşi, că ai o problemă de lucrat în ecuaţia personală şi anume, cu stima şi încrederea de sine. Asta face cu Laura, între o gumă de mestecat şi un pahar de vin. Asta face şi cu Tom, la o ţigară, pe balcon.

Descrie-mi, te rog, în câteva fraze, cum o vezi tu pe Laura? am întrebat-o pe Silvana, copleşită fiind de cum a reuşit s-o interpreteze pe Laura. Laura nu are multe replici în piesa lui Williams, însă Silvana reuşeşte să spună multe prin tăcere, prin expresia ochilor albaştri şi trişti, dar foarte vii, prin alura fragilă a propriei fiinţe, împrumutată personajului dramatic.

„Laura iubeşte şi admiră tot ce este în jurul ei, chiar dacă de multe ori simte că nu înţelege lumea. De aceea, preferă să privească totul de la distanţă, ca printr-un geam, ca să nu molipsească pe nimeni cu nepriceperea ei. Nu vrea să supere pe nimeni, nu vrea să deranjeze, îi place să asculte. Este luminoasă, chiar dacă gândeşte despre ea că este stricată sau defectă” – mi-a răspuns enigmatic Silvana, adăugând îndemnul pentru cititori la lectura textului şi vizionarea spectacolului.

Laura este în lumea ei, construită de ea pentru ea. Colecţionează bibelouri, viniluri şi cărţi, care i-au devenit prieteni. Singurii prieteni, căci printre oameni nu se simte în largul ei. Laura este însuşi inorogul de porţelan din colecţia ei, pe care o iubeşte şi o îngrijeşte atât de mult. Menajerie, cum o numeşte mama ei. Laura e unică, diferită, sensibilă, preţioasă şi fragilă. Autorul i-a pus peste aceste multe calităţi un mic defect, o infirmitate fizică minoră, care o copleşeşte psihic în timp.

Spectacol Teatrul Mic; Credit Foto: Bogdan Catargiu

Care e pentru tine metafora Menajeriei de sticlă, Mihai?

„Pentru mine cheia citirii e în replica lui Tom: totul e o amintire. Despre asta am vorbit noi în montarea de la Point. E despre ce înseamnă să-ţi aminteşti. Câtă putere au asupra ta amintirile. De fiecare dată când iţi aminteşti ceva, mai adaugi puţin la poveste, ca să poţi trăi cu ce s-a întâmplat sau o laşi aşa cum era? Dacă nu iţi aminteşti ceva înseamnă că nu s-a întâmplat? Poţi să trăieşti doar rememorând anumite momente plăcute şi refuzând vehement să-ţi faci amintiri noi de frica să nu dispară cumva cele vechi? În jurul genului ăstora de întrebări se învârt, mai mult sau mai puţin, fiecare în felul său, toate personajele din piesă. Jim la sfârşit, după întâlnirea cu Laura spune: să ştii că eu chiar îmi aduc aminte! E o scuză şi în acelaşi timp o ameninţare. Este şi ceea ce îl ţine în loc şi nu îl lasă să se arunce în viaţă cu totul, dar şi ceea ce îl ţine pe linia de plutire. Pentru Jim, amintirile au ajuns un fel de rău necesar.” îmi explică Mihai Smarandache exposeul producţiei pe care o domină, ca expresie şi joc actoricesc.

Silvana, pentru tine, ce reprezinta menajeria de sticlă?

„Pentru mine, menajeria de sticlă este o amintire care ia o formă diferită în funcţie de cel ce o atinge. Ca orice amintire, ea locuieşte în inima şi în afara timpului, pentru că timpul este cea mai mare distanţă dintre două locuri. Îmi este greu să explic raţional şi nici nu aş forţa asta.”

Am ales să vorbesc doar despre Laura şi Jim în mod special, pentru că sunt personajele care dansează cel mai frumos şi pe covorul roşu al iubirii, fără de care casa vieţii este pustie şi bântuită de fantome reci.

Însă replica mea preferată din întreaga piesă este frecvent rostită de Amanda, preponderent dimineaţa şi îi este adresată lui Tom. „Răsari şi străluceşte!” îi spune adesea, cu scopul de a-l responsabiliza în viaţă. Aşa cum soarele răsare şi străluceşte, exact aşa şi Amanda îşi doreşte pentru copilul său. Să fie luminos asemenea astrului central, în jurul căruia gravitează toate planetele sistemului solar. Dar evident, mama are propria ei viziune asupra sistemului solar, care, ca de obicei în viaţă, nu corespunde neapărat cu viziunea lui copilului. Pentru Tom sistemul solar e guvernat de libertatea spiritului, de poezie, de cunoaştere, diametral opus faţă de cum îl vede Amanda: ancorat în „meandrele concretului”, cu o situaţie socială stabilă, un job bine plătit, om de casă, care să poată întreţine familia.

Dar replica e genială per se, căci face referire în acelaşi timp şi la diamantul existent în oameni, care au datoria de a şlefui piatra grunjoasă a egoului până la esenţa strălucitoare a sinelui. Şi la piatra filosofală pe care înţelepţii o caută de-a lungul vieţii, dar care se transformă adesea în bolovanul lui Sisif, mereu urcat pe culme, dar niciodată proptit sub strălucire.

 Pe Silvana Mihai o puteţi vedea în mai multe spectacole la Teatrul Mic, unde este angajată (eu am văzut-o în „Lecţia” lui Eugen Ionesco, regia Radu Iacoban şi „Legături primejdioase” după Christopher Hampton, regia Cristi Juncu), iar la Teatrul Naţional Bucureşti în „Fetiţa Soldat”, de Mihaela Michailov – un one woman show pe care îl împarte cu colega sa, Cristina Juncu.

Pe Mihai Smarandache îl puteţi vedea în mai multe spectacole la Teatrul Odeon, unde este angajat. Cele mai noi spectacole în care joacă: „Rebarbor”, regia Alexandru Dabija şi „Cabaret”, regia Răzvan Mazilu.

Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru