„Sentimentul fragil al speranţei” este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare şi acceptare. Poveştile spuse pe scenă te îmbrâncesc puţin în propria adolescenţă, să-ţi aminteşti cum îţi era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească şi să te trântească în prezent, când eşti părinte, în viaţa de zi cu zi.

Georgiana Gheorghe, colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

Spectacolul „Sentimentul fragil al speranţei”, ce a avut premiera pe 30 noiembrie la Teatrul Odeon, este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare şi acceptare. Poveştile spuse pe scenă te îmbrâncesc puţin în propria adolescenţă, să-ţi aminteşti cum îţi era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească şi să te trântească în prezent, când eşti părinte, în viaţa de zi cu zi. Asta dacă eşti părinte. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e un spectacol pentru părinţi.

Este recomandat şi adolescenţilor sau tinerilor; este  un spectacol de văzut cu gaşca de la bloc, cu colegii de liceu, cu anturajul din facultate sau pur şi simplu singur, alături de umbrela către care mai arunci un zâmbet amar din când în când. Regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a avut pe toţi în vedere când şi-a ales textele. Pentru că ele sunt poveştile reale ale unor tineri din zilele noastre.

Care au avut talentul şi curajul de a le scrie. Dar la fel de bine pot fi poveştile multora dintre noi. Dacă am avea curajul să le spunem. Fiind comunicator de profesie, sunt un ferm partizan al ideii că dialogul, deschiderea şi comunicarea rezolvă multe probleme şi, prin exerciţiu constant, duc la acceptare şi înţelegere. Atât la job, în companii, cât şi în viaţa noastră privată. Decât să bagi sub preş problemele, să întorci spatele, să te prefaci că nu există, mai bine tragi aer în piept şi zici ce ai de zis, sau după caz, asculţi ce are celălalt pe suflet. Pui pe masă ce te frământă, îl inviţi pe celălalt să se pună în papucii tăi, urmând ca şi tu să faci acelaşi lucru cu papucii lui. Asta e una dintre lecţiile pe care le-am învăţat în viaţă, nu la şcoală. Fac parte din generaţia decreţeilor care, în afara “privilegiului” de a fi şoim al patriei şi pionier, pentru scurtă durată, nu am avut parte de o cultură deschisă spre sinceritate, diversitate şi dialog. Comunicarea era una rece, austeră şi unilaterală atât din partea sistemului, a profesorilor de la şcoală, cât şi din partea părinţilor.

Nici acces nemijlocit la prea multă informaţie nu era şi nici prea multe canale de comunicare, ca astăzi. Am ţinut minte asta, pentru că mereu mă contram cu tata pe varii subiecte, când consideram că nu are dreptate. Şi nici când mama îmi spunea „capul plecat sabia nu-l taie” nu-mi plăcea. Cu toate astea, am fost o răsfăţată a vremurilor, căci am întâlnit doi mentori exact la vârsta adolescenţei şi ei m-au ajutat să îmi deschid mintea şi sufetul. Proful de mate şi proful de română cu care mă pregăteam la meditaţii pentru admiterea la liceu.

Cu ei vorbeam câte-n lună şi-n stele, dar şi ei cu mine, la fel. Şi mi-au dat cărţi, casete cu muzică clasică, albume de artă şi mi-au deschis noi orizonturi. Nu am uitat şi nu o să uit asta niciodată. Îmi iubesc părinţii şi îi respect, însă pentru discuţiile delicioase, bogate în ideii şi informaţii, le sunt recunoscătoare celor doi profesori. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi cu părinţii, însă asta m-a făcut să devin mai târziu un părinte atent la acest aspect. Fata mea adolescentă apreciază asta deja şi vorbeşte cu mine orice.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Mergeţi să vedeţi spectacolul de la Odeon. Ştiu că părinţii adolescenţilor de azi sunt carieriştii postdecembrişti de ieri, care au transpirat sânge în capitalismul proaspăt importat şi reinterpretat într-o arie românească, cu capul la job, la taskuri şi ore multe la birou, peste program. Absenţi de la serbările copiilor, de la masa de duminică sau cu mintea departe, la scadenţa creditelor. Refugiaţi într-un univers paralel cu cel al copiilor lor, izolaţi în lumea lor alb-negru sau colorată, după caz. Nu e târziu să faceţi o schimbare. Ascultaţi-vă copiii. Luaţi-i în braţe, mângâiaţi-i pe obraji. Şi mai ales, spuneţi-le că îi iubiţi oricum ar fi, orice ar fi.

Cum ţi-a venit ideea de a face acest spectacol?

Mi-am propus de la începutul muncii mele în teatru să nu fac spectacole, ci evenimente culturale. În ultimii ani am fost preocupată de documentar, de jurnalism, de raportul artistului cu oraşul, cu societatea, cu graniţa.

Am vorbit în muncă mea despre feminism, despre implicarea civică, despre politică şi eul social. Nu sunt părinte, dar îmi doresc ca prin spectacolele de teatru pe care le regizez, actorul să devină model pentru public. Nu vorbesc de model ca supererou cu mantie şi cu puteri supranaturale, ci de un erou care să-mi servească real ca exemplu, în care să mă recunosc, cu care să empatizez, care să mă facă să mă diagnostichez şi să nu mai port în cârcă o viaţă întreagă poveri grele.

Noua generaţie se concentrează pe problemele sociale, pe sănătatea mintală şi pe ceea ce poate reprezenta o viaţă sănătoasă.

Tinerii noii generaţii s-au născut în plin progres tehnologic, ceea ce înseamnă că accesul la informaţii este mult mai mare. Se adaptează mult mai uşor la schimbări şi sunt mai receptivi la informaţiile pe care le primesc. „Sentimentul fragil al speranţei” este un „Jurnal de România. Jurnalul unei noi generaţii”, o captură în timp a modului în care tinerii văd lumea.

Povesteşte-mi puţin drumul de la descoperirea textelor şi până la premieră, trecând şi prin alegerea teatrului şi a distribuţiei.

„Sentimentul fragil al speranţei” a venit ca o continuare firească a proiectului  „Jurnal de România”. Scenariul spectacolului îmi aparţine, dar pleacă de la textele apărute în “Gen, revistă”, o revistă scrisă pentru tineri, de tineri mentoraţi de oameni faini. „Gen, revistă” adună la un loc zeci de artişti, fotografi, activişti, jurnalişti care pun pe foaie în ediţia print şi online pe social media gândurile noilor generaţii. Am ales opt texte ales în funcţie de curajul lor şi de gradul de reprezentativitate pentru societatea românească din acest moment.

Teatrul Odeon şi-a deschis scena mare către acest tip de proiect. A dat voce tinerilor care sub mentoratul celor de la “Gen, revistă” au scris texte puternice, confesionale, extrem de curajoase despre cei care nu corespund „criteriului normalităţii”, despre abandon şcolar, despre cum e să fii numit “caz social”, despre bulimie, religie, schizofrenie, abuz sexual, despre unde e de fapt “acasă”.

Am lucrat cu actori tineri ai Odeonului. Sunt actori antrenaţi, educaţi care m-au ajutat să mă depăşesc ca regizoare.

Bănuiesc ca ai avut întâlniri cu tinerii semnatari de texte. Cum au perceput ei dorinţa ta de a da viaţă poveştilor lor? Au participat la repetiţii?

Am descoperit textele tinerilor în „Gen, revistă”. Am lucrat pe textele lor astfel încât să le “retraduc” din limbaj literar într-unul teatral, să aduc toate textele într-o stilistică unică şi coerentă pentru spectacolul de teatru. Am trimis autorilor textele adaptate de mine şi ne-am cunoscut cu toţii în carne şi oase la premieră. Au venit din Chişinău, Berlin, Cluj, Piatra Neamţ, Timişoara. Am fost foarte emoţionată să-i cunosc.

Sumarizează-mi, te rog, de ce trebuie văzut spectacolul. Care e rolul lui în cotidianul actual.

Nu am făcut parte dintr-o generaţie a dialogului, a analizelor, a construcţiei personale. Sunt ceea ce alţii şi-au dorit să fiu. Proiecte ca “Jurnal de România”, „Sentimentul fragil al speranţei” vorbesc despre dialog, vindecare, despre comunitate, celălalt, sens. Ele sunt teatru, sunt spectacole, dar sunt mai ales unelte de lucru în vieţile noastre.

Eşti regizor în echipa vreunei instituţii de teatru?

Sunt regizoare de teatru şi de film care lucrează proiecte în diferite oraşe. Nu sunt angajată în niciun teatru din România. Mă preocupă zona de cercetare şi mă îndrept cu proiectele spre oraşele care vizează temele mele de studiu.

O părere despre spectrul teatral actual în România?

România e o ţară aproape invizibilă pe piaţa teatrală europeană.  

De ce ţi-ai dorit să îl ai video pe Gabor Maté?

Gabor Maté vorbeşte în cărţile lui despre tineri, lucrează cu ei şi am îndrăznit să-l contactez. El spune mereu că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Practic, noi nu răspundem la ceea ce se întâmplă, ci la ce percepem noi legat de ce se întâmplă. Trauma este o rană, iar Gabor Maté apare la finalul spectacolului ca să ne vorbească despre posibilitatea vindecării. Sper ca în septembrie 2024 să-l avem pe Gabor Maté chiar pe scena Teatrului Odeon ca vorbitor la o reprezentaţie a spectacolului „Sentimentul fragil al speranţei”

Sentimentul fragil al speranţei

Texte adaptate din Gen, revistă după: Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortişcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu

Scenariul şi regia: Carmen Lidia Vidu

Scenografia: Adrian Damian

Distribuţie: Sabrina Iaşchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu

Apariţie video: dr. Gabor Maté

Muzica: Mihai Dobre

Coregrafia: Răzvan Mazilu

Ilustraţii şi video-design: Ioana Ilaş Bodale

Costume: Olivia Stoica

O producţie a Teatrului Odeon, Bucureşti

Durată: 1 h 15 min.

Preţ bilete: cat. I 60 lei, cat. II 40 lei. Următoarea reprezentaţie este programată pe 14 decembrie, ora 19:00

Prezentare:

Carmen Lidia Vidu uită în jurul său şi caută poveşti, oameni, istorii cu ”i” mic, pe care le aduce publicului său de teatru şi de film, în forme artistice care generează emoţie.

Carmen Lidia Vidu este primul regizor din România care a câştigat atât Premiul GOPO pentru film cât şi Premiul UNITER pentru teatru.

Pe ultimul l-a primit în 2021 pentru regia spectacolului ”Jurnal de România. 1989”, despre istoria cu ”i” mic a Revoluţiei, iar pe primul l-a luat în 2015 cu filmul ”O scurtă istorie Astra Film”.

În 2017 începe colaborarea cu Festivalul George Enescu în calitate de regizoare multimedia.

În online, este o puternică voce feministă, un lider de opinie care vorbeşte despre teme socio-politice, culturale, civice, despre oamenii autentici şi locurile pe care le descoperă în documentarele sale.