Distrugem în loc să construim, ca şi cum am repeta aceeaşi tentativă de revoluţie pe care am ratat-o de fiecare dată. Ştii de ce-am ratat-o, pentru că am încercat s-o facem doar în exterior, nu şi în noi.

E toamnă şi cu toţii am revenit de prin vacanţe. Cu toţii am început deja scenariile de bugetare pentru 2023. Unii poate că au şi obosit deja. Cât o să fie inflaţia? Cu cât se vor mări salariile? Cât să punem creşterea? Scenariu moderat de 5% sau double digit? Va fi o criză dura? Suntem pregătiţi cu un plan de back-up? Lansăm produsele alea din pipeline? Luăm o linie de credit pentru dezvoltarea depozitelor? Stiu că astea sunt unele dintre întrebările momentului. Dar after work, tot trebuie să ne odihnim puţin creierul din goana nebuna a planurilor de afaceri. Şi ce poate fi mai liniştitor decât faptul că stagiunile au reînceput şi teatrele au pregătit spectacole proaspete, premiere memorabile, iar unele au făcut loc tinerilor absolvenţi, dându-le o şansă să-şi înceapă carierele aristice. Şi eu, ca şi voi, învârt excelurile şi mă uit ce năpraznic valsează P&L-ul în sheet-ul 3, după expenses şi income. Şi mă calmează gândul că am în permanenţă în portofelul digital bilete la spectacole. Şi mereu mă gândesc că e una dintre cele mai bune metode de relaxare şi educare, un lux al dezvoltării personale, al îmbunătăţirii, cum îmi place mie să spun, care ne este la-ndemână şi pe care ni-l permitem din trei clickuri pe telefon. Dar m-am luat cu sfătoşenia şi mai bine mă întorc la recomandarea din acest număr, care este formidabila premiera cu care Teatrul National Bucureşti a deschis în luna septembrie noua stagiune: EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare şi dramaturg Alexandra Badea, mai puţin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută şi premiată în Franţa, unde şi trăieşte de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie şi estetica teatrala” la Sorbona. Asta după ce a terminat în Romania ASE şi UNATC.

„Despre exil şi relaţia de furie şi iubire cu România”. Vedem într-o cronologie non-liniară, imaginea unei familii alcătuite din trei generaţîi, rememorând- fragment cu fragment- experienţele care i-au marcat existenţa: comunismul, post-comunismul şi, mai ales, exilul. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum căutarea identităţii, istoria, adaptarea, vina. Personajele Alexandrei Badea, indiferent că sunt stabilite în Franţa sau rămase în ţară, descoperă în ele o nelinişte ascunsă, bănuiala unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul şi încep de aici o cale de înţelegere şi reconstruire a unei noi vieţi.” „Este o piesă mai degrabă despre un exil interior al personajelor, despre neputinţa de a fi liberi, de a se desprinde de trecut, de a-şi descoperi şi asuma identitatea, de a face cunoştinţă cu natura lor profundă, cu dorinţele cele mai ascunse. Noi, în România, purtăm încă traumele educaţiei care ni s-a dat la şcoală şi în familie în perioada dictaturii. Este ceva ce se regăseşte în toţi oamenii care au trăit în dictaturi sau au fost crescuţi de părinţi care au trecut prin această experienţă. Degeaba te naşti într-o ţară liberă dacă părinţîi tăi au trăit în frică.” Aşa suna synopsisul piesei, iar eu, care la rându-mi am emoţii mixte despre Romania, am fost atrasă în sala de spectacol ca de un magnet. Am mers pentru că şi eu sunt bulversata de tumultuoasa istorie post-decembristă în care am crescut, pentru că de mult nu mă mai atinge vreo notă patriotică despre România şi nu mai rezonez cu nicio politica dâmboviţeană. 

Mă simt axfisiată de corupţie, simt o gheara în gât şi pe inimă când văd că trag sforile tot securiştii vechi deghizaţi în burghezi erudiţi, dar şi când văd că s-a format deja o rezervă de securişti noi, flămânzi, spoiţi în oameni de afaceri sau manageri, care jinduiesc la ce a mai rămas ca resursa în geografia asta. Pentru că şi eu am construit şi am pierdut tot. Şi nu din neştiinţă sau nepricepere. Începusem şi eu, ajunsă în climaxul dezamăgirii absolute, să strâng actele pentru dosarul de emigrare, dar a venit pandemia şi m-am resetat, re-inventat, re-echilibrat şi am început să construiesc din nou, să o iau iarăşi de la capăt. Nu regret nimic. Aveam proaspăt în minte şi materialul din Ziarul Financiar (30.08.2022) semnat de Cristina Bellu, care titra „Populaţia rezidentă din România a atins 19,038 milioane de persoane în ianuarie 2022, în scădere cu 163.600 de persoane faţă de ianuarie 2021, arată datele transmise de INS. [...] România continuă să fie o ţară de emigrare, fenomenul de emigrare constituind cea de a doua cauză principală a reducerii populaţiei ţării. Cauza principală a acestei scăderi o reprezintă sporul natural negativ, numărul persoanelor decedate depăşind numărul născuţilor-vii cu 156.000 de persoane.” 

M-am gândit mult timp la spectacol după ce l-am văzut pe 17 septembrie. Încă îmi revin scene în minte. În special cele care reflecta idei din psihologia transgeneraţională. Are şi o regie şi o scenografie extraordinare. E un TOT armonios pe scenă. Secvenţele curg lin, cinematografic. E dur, dar când nu doare adevărul?! Nu sunt eu vreo specialistă în critica de teatru, n-am şcolile adecvate, însă, fară modestie zic, am un fler extraordinar în a alege subiecte şi artişti deosebiţi, extra-ordinari. Nu cred că mă hazardez, însă am impresia clară şi distinctă că acest spectacol va fi un candidat serios la Gala UNITER anul viitor, în topul topurilor. 

Cât despre Alexandra Badea, o puteţi cunoaşte mai bine din rândurile următoare:

Vorbeşte-mi despre ACASĂ. Unde este sau ce reprezintă pentru tine?

A.B. Am tot vorbit despre acest concept şi mi-a făcut bine să o fac. Eu mă simt bine oriunde. Nu a fost mereu aşa, dar de când scriu şi fac teatru chiar mă simt acasă acolo unde pot face asta. De-asta cred că mă simt acasă în camerele de hotel sau în trenuri. Câteodată nu vreau ca trenul să se oprească, pentru că sunt spaţii în care dacă îmi pot deschide computerul şi nu se uită nimeni în ecranul meu, mă pot concentra şi revin foarte aproape de mine şi de ceea ce mi se pare familiar sau esenţial. Uite, la acest  interviu răspund din trenul Caen - Paris. M-am simţit acasă în camera de hotel, în teatrul unde am repetat cu studenţii, dar abia aştept să şi ajung în apartamentul meu în care încă nu am avut timp să îmi desfac valiza de la Bucureşti. Cel mai acasă mă simt în teatrele în care repet, cu actorii cu care lucrez, dacă reuşim să ne conectăm şi mi s-a întâmplat foarte des asta.

Piesa este autobiografică?

A.B. Eu nu aş numi-o aşa pentru că nu sunt poveştile mele. Eu nu am trăit un exil, pentru că nu am fost obligată să plec, iar plecarea mea nu am simţit-o niciodată definitivă, nimeni nu mă împiedica să mă întorc. În familia mea nu am avut poveşti similare cu cele din piesă. Textul este o pură ficţiune inspirată din fragmente din poveştile care mi s-au împărtăşit în ultimii 20 de ani de către români (şi nu numai români de fapt) care au trăit aceste lucruri. Aceste poveşti au găsit ecou în mine şi aveam nevoie să fac ceva din tot acest material. Piesa este într-adevăr foarte personală pentru că multe dintre lucrurile spuse pe scenă sunt lucruri pe care le-am simţit, lucruri care mi-au fost spuse, pe care le-am spus sau pe care aş fi vrut să le spun sau să mi se spună. E mult din mine într-adevăr, dar nu în evenimentele piesei, ci în ceea ce simt şi exprimă personajele.

- Cum ai făcut selecţia actorilor? A scenografului? Muzica?

A.B. Pe mulţi dintre actori îi ştiam. Îi văzusem în teatru şi film şi visam de mult să lucrez cu ei: Diana Dumbravă şi Irina Movilă au marcat primele mele experienţe de teatru că spectatoare în spectacolele Cătălinei Buzoianu, pe Ana Ciontea o am încă în minte în rolul Ioanei d’Arc, pe Alexandru Potoceanu l-am tot urmărit în filme şi în spectacolele lui David Schwartz, pe Adă Galeş o ştiu din filme dar şi din spectacolul pe textul meu Pulverizare făcut de Andrei Măjeri, Emilian Oprea m-a impresionat atât de tare în filmul De ce eu al lui Tudor Giurgiu... Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci îi văzusem în alte spectacole şi îi ştiam de mult. Iar pe ceilalţi i-am întâlnit la audiţîi. A fost o primă întâlnire pe zoom în lockdown în care nici nu ştiam când ne vom putea întâlni faţă în faţă. Au participat mulţi din actorii trupei, eu le-am povestit despre ceea ce vreau să fac, le-am trimis piesele mele şi înregistrări cu ce fac, pentru că la fel de important pentru mine era să fiu aleasă de ei. Le-am cerut atunci să îmi trimită o filmare cu ei într-o scenă sau monolog şi un testimonial în care să îmi vorbească despre un moment în care au vrut să plece din România sau o poveste de familie legată de tema noastră. A fost greu să aleg pentru că la TNB e o trupă foarte bună. M-am oprit la 16 (deja e o distribuţie foarte mare, toată lumea îmi spunea că exagerez, dar cum piesa nu era scrisă, aveam doar povestea şi structura ei, mi-am permis să iau cât mai mulţi pentru că îmi plăceau mult şi simţeam şi că e nevoie de un spectacol în care trupa să apară în diversitatea ei după atâta pauză). Şi recunosc că de multe ori am scris anumite monoloage sau scene pentru că ştiam ce actori le vor juca şi în ce zone se pot duce, şi voiam să le dau partituri cât mai complexe. Pe Cosmin Florea îl ştiu de când era student şi a fost asistentul Velicăi Panduru cu care am lucrat multe spectacole. Ne-am înţeles foarte bine atunci, ne-am reîntâlnit după mulţi ani, îl urmăream şi îmi plăcea atât de mult ce face cu Radu Afrim. Aveam nevoie de o nouă provocare, am lucrat împreună la Sibiu anul trecut şi m-a dus într-o zonă estetică nouă pentru mine, m-a scos într-un fel din zona mea de confort. Intre timp a devenit şi un prieten foarte bun, el aduce atâta căldură şi energie pozitivă într-un proiect şi că şi Velica este foarte exigent şi concentrat pe detalii. Călin Ţopa a fost revelaţia acestui proiect că nou colaborator. De el mi-a vorbit Cosmin, am ascultat ce a făcut, ne-am întâlnit şi ne-am înţeles imediat. Pentru mine sound-design-ul este foarte important, este un partener pentru actori, un spaţiu mental care îi susţine şi care permite spectatorilor să intre în universul nostru. Călin a făcut mult mai mult decât sound-design în acest spectacol. Pentru mine colaboratorii sunt şi un fel de consultanţi artistici pe ansamblul proiectului. Când am o îndoială pe ei îi întreb ce părere au despre ce se întâmplă în scenă. La fel cum îi pot întreba şi pe actori. 

- Când sau cum s-a întâmplat să lucrezi cu TNB pt acest proiect?

A.B. Invitaţia a venit de mult timp, eu nu prea puteam, pentru că activitatea mea în Franţa era foarte intensă. La început voiam să fac un proiect mai mic, pe un text de-al meu scris în franceză, la o sală mai mică. Nu aveam timp atunci să scriu o piesă nouă şi cred că îmi era şi un pic teamă de uzina TNB. Şi a venit pandemia, proiectul acela a fost anulat şi câteva luni mai târziu Ion Caramitru m-a sunat şi mi-a spus că ar vrea să scriu ceva pentru trupă, la sala mare, în care să fie cât mai mulţi actori, pentru că nu mai jucaseră de mult împreună. A fost un gest curajos pentru că în acel moment teatrele se închideau mereu sub presiunea valurilor covid, iar în Franţa eram încurajaţi să facem monoloage tocmai pentru a nu rişca să anulăm premiere sau reprezentaţîi. Şi mi se pare că e un gest important şi pentru că în general peste tot în lume nu prea se programează autori contemporani la sălile mari dacă nu sunt comedii bulevardiere, pentru că se crede că publicul nu e interesat de teatru contemporan. Şi asta mă bucură cel mai mult, că prin spectacolul acesta care a fost sold-out pe luna octombrie imediat după premieră, se demonstrează că oamenii au nevoie şi de piese care tratează subiecte serioase cu care se confruntă ei astăzi. 

- Piesa e şi în limba franceza şi intenţionezi să o pui şi pe scena în Franţa?

A.B. Nu există încă o versiune în franceză, nu cred că aş putea pune în scenă piesa asta cu alţi actori (poate peste 15-20 de ani când ei nu vor mai avea vârsta personajelor) dar mi-aş dori să mergem cu spectacolul în Franţa. Vă fi însă destul de greu cu o echipă atât de mare în condiţiile financiare de azi, unde banii pentru cultură sunt din ce în ce mai puţini peste tot în lume. 

Care este părerea ta despre teatrul românesc actual?

A.B. Din păcate nu văd foarte mult teatru românesc, pentru că vin doar când lucrez şi atunci nu prea am timp să merg la teatru. Ce mi se pare un pic trist este că autorii români contemporani nu au prea mult spaţiu în teatrul instituţionalizat, că nu au un statut ca în Franţa. Nu există burse pentru ei, subvenţii, programe (cu câteva excepţii) care să îi susţină şi să îi încurajeze. Mai este o problemă, nu se vorbeşte prea mult despre program repertorial, regizorii sunt invitaţi de cele mai multe ori fără să se discute prea mult care este proiectul lor artistic, cum se încadrează el în repertoriul sau stagiunea unui teatru şi aşa ne trezim câteodată într-un teatru cu trei spectacole de Shakespeare, patru comedii bulevardiere, două de Caragiale şi nici un autor contemporan. Ce mi se mai pare important este diversificarea publicului. Cum ajungem la un altfel de public care nu are reflexul de a merge la teatru? Cum ajungem la copii din medii defavorizate care nu au acces la cultură?

Reia un pic şi ideea pe care ai mai expus-o despre femeile regizoare.

A.B. Mi s-a părut foarte trist când am aflat că sunt doar a treia regizoare care montează la Sala Mare. Cătălina Buzoianu, de exemplu, care a fost o mare regizoare, de talia lui Ciulei, Pintilie, Andrei Şerban nu a montat aici şi sunt aproape sigură că onorariile ei şi bugetele ei de producţie erau mai mici decât ai colegilor ei de generaţie. În Franţa există studii făcute de Ministerul Culturii care atestă clar că o actriţă e plătită de multe ori mai prost decât un actor (în aceeaşi producţie pe acelaşi tip de rol). În România probabil că aici nu există o discriminare pentru că ei sunt toţi salariaţi iar în teatrul independent, în general, e o echitate în salarii. Dar e de văzut dacă la colaborări nu se face o diferenţiere sau în film. La onorariile regizoarelor sunt sigură că de cele mai multe ori există o diferenţă. Lucrul acesta se întâmplă nu numai în teatre, ci şi în firme, sau în alte locuri de muncă. E ceva ce s-a întipărit în inconştientul colectiv de secole. Poate şi în al nostru, al femeilor. În Franţa ni se spune că problema e şi la noi pentru că noi cerem mereu bugete mai mici şi nu îndrăznim să dăm cu pumnul în masă la negocieri. E normal pentru că ni s-a spus de mici să fim discrete, la locul nostru, să zâmbim frumos şi să nu facem valuri. Ni s-a spus (în familie, şcoală sau prin ce am citit şi văzut la teatru sau în filme) că locul nostru este acasă, în cuplu, cu copiii, sau în joburi sigure fără prea multe responsabilităţi. Să ne uitam la filme şi seriale: câte au un personaj feminin puternic, care există prin ceea ce face că meserie şi nu în cuplu sau familie. Pe mine mă scot din sărite glumele cu femeile şoferi sau piloţi de avion. Şi am atâtea prietene medici care îmi spun că dacă întră la vizită în salon cu un rezident (ele având deja ani de experienţă în spate) pacienţii (femei sau bărbaţi) cred că doctorul titular de la care pot avea un răspuns avizat este bărbatul. Sunt prejudecăţi pe care trebuie să le conştientizăm şi să lucrăm cu ele.

Ce alte proiecte ai în lucru în România? Dar în Franţa sau în alta ţară? Cam cât de des vii în România?

A.B. În România nu am nimic deocamdată, vreau să dezvolt nişte proiecte de film. Mă gândesc la două lung-metraje foarte diferite pe care aş vrea să le fac rapid. În Franţa am o premieră în noiembrie pe un text de-al meu, în Germania mi se traduce şi publică trilogia şi am o producţie programată. În noiembrie mă duc în Brazilia, pentru un nou proiect, pentru documentare, în Canada încep o nouă colaborare. Vreau mult să mă apuc să scriu al treilea roman. În România vin cam de trei ori pe an, că să îi văd pe ai mei, şi atunci când lucrez.  

Alexandra Badea

EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare şi dramaturg Alexandra Badea, mai puţin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută şi premiată în Franţa, unde şi trăieşte de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie şi estetica teatrală” la Sorbona.

Distribuţie:

Ada Galeş, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crină Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki/Liviu Lucaci, Ionuţ Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir

Regie: Alexandra Badea

Scenografie: Cosmin Florea Asistent

Regie: Patricia Katona

Muzica originală: Călin Ţopa

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Preţ bilet: între 20-70 lei

Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru