Vlad, aşa foarte tânăr cum este, este un actor complet. Profunzime în abordarea rolurilor, aptitudini vocale şi coregrafice, o alură fluidă, care îl ajută „să ducă” personaje de tot soiul şi nişte ochi albaştri hipnotizanţi ca luciul apei. O fire rebelă, care iubeşte libertatea şi vrea să guste cât mai mult din nectarul dulce al ei. Doamnelor, domnilor, ochii larg deschişi pe acest Zeus al libertăţii de exprimare artistică! Garantez experienţe apolonice şi dionisiace, alai de bacante şi fauni înlănţuiţi şi dezlănţuiţi.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

„The only way to deal with an unfree world is to become so absolutely free that your very existence is an act of rebellion” (Singurul fel în care poţi face faţă unei lumi lipsite de libertate este să devii absolut liber, astfel încât însăşi existenţa proprie să fie un act de rebeliune – n. red.) este una dintre frazele cheie în filosofia absurdului camusian. Aici m-a dus cu gândul discuţia cu Vlad Ionuţ Popescu, pe care, ca să fac economie de caractere, o să-l numesc VIP în continuare. Un tânăr actor de doar 25 de ani care are deja în portofoliu o sumedenie de proiecte artistice de teatru şi de film. Un tânăr nu doar talentat şi carismatic, inteligent şi pragmatic, ci şi foarte sensibil şi disciplinat, dar mai ales serios în munca sa. L-am văzut prima oară acum vreo trei ani în spectacolul „Medea’s Boys“, care s-a jucat până luna trecută la Apollo111 cu casa închisă, timp de vreo 6 -7 ani. De curând, regizorul Andrei Măjeri şi echipa artistică au decis să oprească şi să caseze spectacolul, întrucât actorii au crescut, s-au maturizat şi nu prea mai încap în pielea argonauţilor imaginaţi de regizor. Şi în fond, e lucru ştiut că mai bine te opreşti în glorie, decât să tragi un vas de croazieră cu căluţi de galop, în loc de căluţi de mare. Oricum, acelaşi vizionar regizor Andrei Măjeri, proaspăt premiat la Gala UNITER cu premiul pentru cea mai bună regie de teatru, l-a distribuit iarăşi pe VIP în spectacolul fenomen „Cine l-a ucis pe tata?” - spectacol pe care am avut şansa să-l văd încă de la premiera din decembrie 2023 şi care de asemenea se joacă cu casa închisă la Teatrul Metropolis şi prin festivalurile în care e invitat, adică la toate, aşa cum am anticipat. Aici a fost maximă întâlnirea mea cu VIP, care m-a descompus efectiv în multiple ecuaţii în momentul în care a intervenit vocal cu o reinterpretare a melodiei „SOS d’un terrien en detresse”, care a pus punctul sub semnul întrebării din titlul spectacolului. Nu are el rolul central în spectacol, însă eu doar pentru el am avut ochi şi urechi, căci pe mine, dacă îmi aduci şi voce în spectacol fără ca el să fie musical, m-ai cucerit instantaneu. Între timp, îl mai văzusem în „STOP THE TEMPO”, la Teatrul Dramaturgilor Români, în care joacă rolul unui hipster simpatic, care reuşeşte alături de Mihaela Velicu şi Silvana Mihai să scurtcircuiteze petrecerile din toate cluburile din Bucureşti, plus din câteva malluri şi supermarketuri. Un reset de la realitatea haotic-consumeristă pe care o trăim cu toţii, de la GenZ şi mileniali, la yuppies şi boomeri, dat de un text cool al Gianinei Cărbunariu, pe o regie şmecheră a Marei Oprea, cu dans şi combinaţii de 3, luate câte 2, un spectacol la care se râde cu lacrimi. Trebuie să-l prindeţi neapărat, când se joacă; din păcate, prea rar, în opinia mea.

Vlad, aşa foarte tânăr cum este, este un actor complet. Profunzime în abordarea rolurilor, aptitudini vocale şi coregrafice, o alură fluidă, care îl ajută „să ducă” personaje de tot soiul şi nişte ochi albaştri hipnotizanţi ca luciul apei. O fire rebelă, care iubeşte libertatea şi vrea să guste cât mai mult din nectarul dulce al ei, un tip franc, care îţi spune cam tot ce gândeşte, elegant dar direct, un actor care îşi investeşte resursele proprii de energie şi talent în proiecte despre care simte că îl dezvoltă artistic, îl provoacă să se îmbunătăţească, să se cunoască, să-şi depăşească anumite limite. Un tânăr smart, care nu îşi doreşte cu tot dinadinsul să fie angajatul vreunui teatru în mod special, dar nici nu respinge această idee, un artist curajos, care preferă provocările, diversitatea şi avantajele de a colabora cu multiple teatre, atât din sectorul public, cât şi din cel independent. La întâlnirea pe care am avut-o la bistro-ul Shift, vizavi de Teatrul Metropolis, a fost punctual şi a ales o masă din cele două de pe terasa etajată, semn că îi place să joace la înălţime şi să privească lucrurile în perspectivă, în ansamblul lor, dar şi că preferă intimitatea spaţiului personal. Am vorbit vrute şi nevrute cu Vlad, despre părinţi şi susţinerea necondiţionată pe care familia i-o acordă, despre sexualitate şi cum aceasta nu ar trebui să definească oamenii, ci bunătatea şi faptele lor, despre admiratori şi admiratoare (fiica mea şi colegele ei sunt abonate la spectacolele lui), despre „Învierea” lui Tolstoi, despre vise şi cum să rămâi ancorat în realitate ca să ajungi la luxul de a trăi în viaţa asta şi nu în alta. Foarte atent cu timpul său, ştie că acum e momentul lui şi al generaţiei lui. Are o încredere şi o stimă de sine de invidiat, mai rar întâlnite la cei de vârsta lui, lucru care îi oferă şi o siguranţă în ceea ce face şi spune. M-a impresionat extraordinar întâlnirea cu el. O ambiţie de a reuşi deloc toxică, asezonată cu multă muncă şi talent, echilibrată de calitatea şi succesul proiectelor artistice în care este implicat şi experienţele de casting mai puţin fericite. Nu am reuşit să văd filmele în care joacă, însă cel mai recent care îl are în distribuţie, „3 kilometri până la capătul lumii”, tocmai ce a încasat un premiu Queer Palm în competiţia de la Cannes de luna trecută şi va fi lansat oficial în cinematografe, foarte curând.

Doamnelor, domnilor, ochii larg deschişi pe acest Zeus al libertăţii de exprimare artistică! Garantez experienţe apolonice şi dionisiace, alai de bacante şi fauni înlănţuiţi şi dezlănţuiţi.

BIOGRAFIE

„Mă numesc Vlad Ionuţ Popescu şi sunt un tânăr actor în formare. Am terminat UNATC în 2022 (master) şi am avut parte până acum, de multe experienţe minunate în domeniu. Îmi place să cred că respectul nu are legătură cu sfera formalului şi că vârstele sunt doar nişte întâmplări aleatorii care nu definesc raporturile de putere dintre oameni. Îmi ocup timpul liber cu filme, lecturi, prieteni şi familie. Sunt într-un conflict permanent cu mine însumi şi cu autoritatea. Mă interesează viaţa, în toată complexitatea ei. Văd doar frumosul din oameni, nu port pică şi sunt conştient că majoritatea oamenilor sunt guvernaţi de frică. De aceea, înţelegerea, empatia şi ascultarea fac parte din arsenalul meu cu care dezarmez răutatea. Cum de la o zi la alta devin alt om, încerc să păstrez intacte valorile mele şi să rămân sincer, atât în dialogul cu ceilalţi, cât şi în monologul interior. Sunt o carte deschisă, ghidată de curiozitate faţă de fiinţa umană în raport cu ea însăşi şi cu mediul înconjurător.”

N-o să te întreb despre flori, fete sau băieţi, ci despre teatru, film sau seriale TV. Ce preferi? Care dintre abordări consideri că îţi aduce o mai mare satisfacţie profesională, o bucurie şi împlinire personală?

Când am început această călătorie, nu aveam prea multe opţiuni, aşa că am intrat intr-o trupă de teatru ca mai apoi să înfiinţez chiar eu una, alături de domnul profesor Dănuţ Solcan - voi reveni la dumnealui puţin mai încolo. Teatrul a fost la început. Ce mă atrăgea în schimb cel mai şi cel mai tare era cinemaul. Dar la filme puteam doar să mă uit şi nu ştiam cum aş fi putut lua contact cu acea lume, prin urmare doar consumam multe filme, în prostie. Despre TV n-am încă o părere clară. Mi-aş dori să apară din ce în ce mai multe scenarii bune, necopiate, originale, şi sunt entuziasmat de interesul pe care îl arată Netflix faţă de piaţa din România. Din experienţa mea - which happens as we speak - e fun în televiziune, comediile sunt bune la noi. Prin urmare, pot spune că am o apetenţă faţă de cinema - folosesc cuvântul „cinema” pentru că spre deosebire de teatru, e un domeniu de care sunt interesat în totalitatea lui (scenariu, regie, producţie, imagine), nu doar ca actor. Iar din poziţia de actor - strict din poziţia de actor - simt că în film oamenii sunt mult mai locked in decât în teatru, probabil datorită banilor şi a presiunii faptului că nu e efemer, că rămâne. Nu peste tot, ce-i drept. Eu mă raportez la fel la ambele. De fapt, mă implic cu acelaşi elan atât în teatru, cât şi în film, pentru că i simply love my job (îmi iubesc munca – n. red). Mă motivează poveştile care merită spuse şi personajele care mă ajută să evoluez.

În ce spectacole de teatru joci în acest moment, în ce proiecte de film şi TV eşti implicat?

Momentan, în stagiunea curentă, am jucat în zece producţii diferite, în mai multe teatre din Bucureşti: „Criză.Kit de supravieţuire” la Teatrul Masca, „DN83” la Replika, „Stop the Tempo!” la Teatrul Dramaturgilor, „Cine l-a ucis pe tata?” la Teatrul Metropolis, „Pădurea Spânzuraţilor” la Teatrul Naţional Bucureşti, „Medea’s Boys”, „Sara/Mara” şi „Câinele mamei mele” la Apollo111, „Efecte Secundare” la unteatru şi „Viaţă bună” la Teatrelli. Ultimul e work in progress, premiera oficială va avea loc stagiunea viitoare. Acum repet la „Romeo & Julieta” la Teatrul Bulandra şi filmez la „Atletico Textila”, un serial de la PRO. Recent a avut loc premiera la Cannes a filmului „Trei kilometri până la capătul lumii” în regia lui Emanuel Pîrvu, din a cărui distribuţie fac parte, în rolul lui Ciprian, şi urmează să iasă mai repede de cât mă aşteptam „Anul nou care n-a fost” în regia lui Bogdan Mureşanu, unde îl interpretez pe Vlad. Pe 30 mai se va lansa o docudramă în Olanda, „The Art of Stealing” în regia lui Jorien Von Nes şi am şi o scurtă apariţie în filmul Gabrielei-Virginia Şarga şi al lui Cătălin Rotaru, „Unde merg elefanţii?”. Curând voi începe filmările la un nou lungmetraj despre care încă nu pot vorbi şi repetiţiile primului meu one-man show cu premiera TBA la Replika. Plus alte câteva proiecte despre care doar am discutat şi despre care voi afla mai multe detalii în viitorul apropiat.

Mi-ai spus ca lucrezi încă din primul an de facultate. Câte roluri ai avut până acum? Cum vin proiectele? Mergi la castinguri sau eşti solicitat pur şi simplu? Eu te-am văzut în spectacole foarte moderne, progresiste, care se adresează unui public dezinhibat şi fără prejudecăţi. E datorită faptului că, nefiind angajat în echipa unui teatru, ai libertatea de a alege? Tu alegi proiectele sau proiectele ţi se potrivesc ţie?

Nu ştiu exact câte roluri am avut. Dar da, am avut norocul să iau un casting încă din anul I, la Teatrul Excelsior. Chiar dacă mi-am pus şcoala în cap. Asta cu venitul de proiecte diferă. Pentru majoritatea dau probe. Au fost doar câteva excepţii în care oamenii ştiau ce vor şi se gândeau ca mă potrivesc. Cât despre tipul de proiecte în care mă regăsesc, nu cred că are legătură neapărat cu statutul meu de liber profesionist. Sau poate pe alocuri are. Această libertate de care vorbeşti mă ajută să experimentez diverse convenţii şi îmi asigură şi acel timp de relaxare de care am nevoie. Cred că la toate proiectele la care am lucrat, a fost cu bucurie. Şi cred că sunt foarte diferite. Dacă există vreun criteriu de alegere din partea mea, este acela de a nu mă regăsi în aceeaşi ipostază de mai multe ori, fie că e vorba de rol sau convenţie. Aş risca să rămân în zona de confort, să recurg la aceleaşi mecanisme. Prefer să explorez, să caut permanent. Mă gândesc la mine - time will tell (timpul va spune – n. red.) dacă e bine sau nu - ca la o afacere pe două picioare. Nu exclude deloc calitatea artistică, ci din contră, o implică. Afacerea despre care vorbesc, adică eu, nu are legătură cu banii, ci exclusiv cu sinele şi cu propriile căutări artistice. Nu am un agent care să facă asta în locul meu. Iar zona de confort mă stresează. It’s weird to say that, right (e ciudat să spui asta, nu? – n. red.)? Dar oricât de mult m-aş păcăli, proiectele mă aleg le mine, nu invers. Alegerea apare atunci când, din păcate, se suprapun mai multe oferte.

Din discuţiile pe care le-am avut îmi pari a fi un om cu un plan. Ce planuri artistice ai pentru vara asta şi ce pregăteşti pentru stagiunea 2024-2025? Unde mai strecori şi puţină relaxare? Nu crezi că „arzi” prea repede, că te întrebuinţezi şi epuizezi? Cum îţi echilibrezi viaţa profesională cu cea personală? Când mai ai timp de citit? Ce gen de lecturi preferi?

Mă pricep destul de bine la „echilibru”. Cum ai spus şi tu, pare că sunt un om cu plan. Nu ştiu despre asta, dar te asigur că sunt un om cel puţin calculat. Şi am intrat într-o nouă etapă a vieţii. Am devenit mult mai responsabil, în special în ceea ce priveşte energia mea. Sunt foarte atent la oamenii cu care mă înconjor. Cercul meu devine din ce în ce mai restrâns. Nu mai practic „ieşitul de duzină” decât dacă serbez ceva. Letterboxul meu, TV Showtime-ul şi Goodreadsul meu arată impresionant. Lecturile mele sunt diverse, acoperă o arie foarte largă de subiecte - filosofie, psihologie, religie, politică, metodologie, beletristică de toate felurile. Am rezervat vacanţe şi plecări. Life is pretty good to me right now (Viaţa mea este destul de bună, acum – n. red.). Sper să rămână aşa. Sper să rămân sănătos la minte, la trup şi la suflet. Cât despre această aşa-zisă „epuizare”, nu cred în ea şi, dacă mă resimt, iau măsuri imediate - tocmai ce am ieşit din două proiecte ca să pot avea timp şi pentru mine - pentru a mă relaxa. Sunt mult prea pasionat de complexitatea acestei meserii. Şi sincer, prefer să trag de mine acum, la 25 de ani, decât mai târziu, când vor apărea şi responsabilităţi la care nici nu vreau să mă gândesc în momentul de faţă. Voi avea timp de relaxare începând cu vârsta mijlocie, când sper eu, voi fi deja într-un punct care-mi va permite luxul de a-mi alege real proiectele în care vreau să investesc timp şi suflet.

Cum te-au susţinut părinţii în alegerile tale? Care e relaţia cu ei?

M-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine. Activ, ca şi cum fac parte din meseria asta. Şi ei, dar şi bunicii mei. Ştiu tot ce mişcă. Sunt prietenii mei, mai mult decât orice. Şi oamenii cu care mă sfătuiesc în legătură cu orice. Sunt mândri de mine. Şi nu exagerez când spun că ei sunt norocul meu. Capacitatea lor de înţelegere, de empatie şi de dăruire sunt ieşite din comun, în special pentru generaţia lor. Sau pentru mediul din care provin. Reuşesc să-mi asigure toate condiţiile pentru a putea face ceea ce iubesc. Până şi traumele transgeneraţionale din partea lor m-au ajutat, ceea ce e amuzant şi liniştitor. Dar această transparenţă între noi e şi dureroasă. Sunt şocaţi de sistemul în care activez. Sunt dezamăgiţi că există şi aici relaţii. Că noi, ca actori, nu suntem protejaţi de nimeni şi de nimic. Că nu ne ştim drepturile şi că suntem exploataţi. Pentru că banii sunt puţini şi că poţi trăi din asta doar dacă te învârţi până ameţeşti şi pici - asta dacă vrei să îi faci din proiecte care te hrănesc creativ, emoţional şi intelectual adică. Suferă mai mult decât mine atunci când trăiesc o nedreptate sau când cineva mă tratează ca pe un număr.

Pentru ce rol/spectacol ai avut casting şi ai ratat rolul?

Am dat multe castinguri pentru care nu am fost luat. Prefer să nu le enumăr.

Mergi la spectacole să-ţi vezi colegii?

Da, când îmi permite timpul, o fac. Mă inspiră foarte mulţi colegi de generaţie. Unii pentru profesionalismul lor, alţii pentru sensibilitatea lor, pentru spiritul ludic sau simţul firescului - sau toate combinate. Şi multe altele. Suntem o generaţie aparte. Şi norocoasă. Sper ca cei care au putere decizională să vadă aceste aspecte cât mai repede.

Ai un mentor? Mai păstraţi legătura? Ce impact are/a avut asupra ta?

Da. Dănuţ Solcan. Mentor în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că mentori îi pot considera şi pe ai mei. Sau pe doi regizori cu care am lucrat până acum. Domnul profesor Dănuţ Solcan în schimb a fost acolo când aveam nevoie de un model şi de un om care să mă vadă. Cred că după atâţia ani, ce ne leagă de fapt este perfecţionismul şi credinţa. Că lucrurile sunt bune, dar pot fi şi mai bune. Că nu putem fi mulţumiţi, ci doar recunoscători. Şi în mod special, că dacă avem credinţă, vom găsi întotdeauna o modalitate prin care să „răzbim noi cumva la lumină”.

Dar un actor preferat care te inspiră?

Caleb Landry Jones. Pe lângă toţi actorii de la noi din ţară pe care îi admir, cărora le-am studiat munca şi unii alături de care am avut norocul să lucrez, dar şi pe lângă actorii din afară pe care i-am devorat în perioada mea incipientă de formare, Caleb Landry Jones mă obsedează de ceva timp. Mult spus obsedează. Mai sunt câteva nume de actori 30ish care mă inspiră, dar Caleb Landry Jones e THE GOAT. Doar o chestiune de timp până când va ajunge la publicul larg. Dar pare că nu vrea sau nu caută un statut de vedetă.

De curând, pentru unul dintre spectacolele care umplea sălile din Apollo 111 – „Medea’s boys” - s-a decis întreruperea şi casarea. De ce, dacă unul dintre criteriile reprezentaţiilor, mai ales în teatrul independent, este vânzarea de bilete? Cum se iau deciziile în privinţa asta?

Nu am vrut să îl lăsăm să intre în comă. Am preferat să îl terminăm sus.

Eşti un bărbat tânăr, educat, foarte talentat, frumos, ambiţios, implicat în multe proiecte artistice, cu o carieră în ascensiune. Bănuiesc că nu sunt prima sau singura care ţi-a spus. Cum îţi afectează asta ego-ul? Cum simţi că se raportează colegii de breaslă, în special cei cu care ai şi împărţit de-a lungul timpului scena, la succesul tău?

De doi ani fac progrese vizibile în lupta cu ego-ul. Terapeuta mi-a confirmat că nivelul meu de narcisism este optim. Sunt atât cât trebuie să fiu pentru a avea grijă de mine şi de drumul meu. Dar sunt într-un dans continuu cu ego-ul, dans pe care încep să îl conduc. Doar gura va fi de el în timp, simt că îi vin de hac. Tind deja să mă dedic altora, dar fără să uit de nevoile mele. Şi legat de succes... nu cred că am. Cred doar că sunt pe drumul cel bun. Ştiu unde vreau să ajung, ce vreau de la actorie. Şi în fiecare zi, cu fiecare nou proiect, mai descopăr câte ceva despre mine şi despre viaţă. Dorinţele mele sunt la fel de inconstante ca vântul, de aceea nu mă mai ghidez după ele. Habar nu am ce înseamnă succes în meseria asta. Fiecare actor caută altceva prin munca pe care o depune. Iar competiţia e o iluzie pentru mine. Una care uneori poate fi benefică, dar care alteori te poate destabiliza.

Mi-ai spus că eşti preocupat de zona politică, de ce se întâmplă în societate şi că îţi place să te implici civic. Dezvoltă puţin.

Politica face parte din viaţa tuturor, fie că îi acordăm atenţie sau nu. Prefer să fiu informat, la curent cu tot ce mişcă. Caut proiecte care ridică probleme de natură socio-politică şi, dacă vocea mea va conta într-o bună zi, mă voi implica activ în bunul demers civic, cel puţin al domeniului din care fac parte. De mic am avut o înclinaţie către această zonă - am fost într-un partid când eram în liceu, ca trainee, şi am făcut vizite la Parlamentul European - prin urmare nu reprezintă doar un moft. Mai degrabă o datorie, poate singura.  

Joci în multe teatre independente, de proiect, publice, filme, seriale TV şi mai nou şi într-o serie de reclame TV pentru un operator de telefonie mobilă. Eşti asaltat de admiratoare şi admiratori în inboxul mesageriei pe reţelele de socializare? Întorc capul după tine pe stradă, te opresc să vorbească cu tine?

Primesc, dar din alte considerente *wink*. Întorc, dar din alte motive *wink*. Nu cred că sunt recognoscibil. Nu caut să fiu recunoscut.

STOP THE TEMPO!

Teatrul Dramaturgilor Români

(Calea Griviţei 64-66, sector 1, Bucureşti)

de Gianina Cărbunariu, Regia Mara Oprea

Distribuţie: Mihaela Velicu, Silvana Mihai, Vlad Ionuţ Popescu

Cine l-a ucis pe tata?

Teatrul METROPOLIS (str. Mihai Eminescu, nr. 89, sector 2, Bucureşti)

Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis

Regia: Andrei Măjeri

Scenografia: Adrian Balcău

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Sound Design: Adrian Piciorea

Pregătirea muzicală: Alexandra Ştefan

Asistent regie: Alex Mirea

Distribuţie:

Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuţ Popescu

CRIZA. KIT DE SUPRAVIEŢUIRE

Teatrul MASCA (Bulevardul Uverturii 14, sector 6, Bucureşti)

Concept şi scenariu: Mihaela Michailov şi David Schwartz

Regia: David Schwartz

Scenografia: Andrei Dinu

Mişcarea scenică: Carmen Coţofană

Muzica şi versurile: Paul-Ovidiu Cosovanu

Contribuţie dramaturgie: Anamaria Feraru

Distribuţie: Anamaria Codiţă, Anamaria Feraru, David Drugaru, Silvana Mihai, Vlad Ionuţ Popescu