Intreaga industrie a securitatii informatice isi are samburele intr-o teorema "de punct fix" care afirma ca exista programe a caror executare produce ca rezultat tocmai codul programului

Initial, informatica era considerata o ramura a matematicii. Apoi a reusit sa se elibereze de sub tutela matematicilor si a virat spre inginerie. Nici aici nu s-a simtit grozav, asa ca si-a declarat independenta academica si tot mai adesea este considerata o stiinta de sine statatoare, care se cheama Computer Science (pe scurt, CS).

Insa matematicienii nu s-au lasat pagubasi si au continuat sa o teoretizeze. Incercand sa afle ce anume se poate calcula si ce nu, cativa matematicieni au demonstrat ca orice poate face un computer se poate realiza folosind doar trei operatii foarte simple. De aici, au ajuns repede la o posibilitate de a reprezenta orice program ca pe un numar natural. Acum erau deja pe teren propriu, asa ca s-au jucat nestingheriti. Printre teoremele pe care le-au formulat - si, desigur, demonstrat - s-a intamplat sa fie una care le-a atras atentia si programatorilor. Mai precis, era vorba de o teorema ("de punct fix" - in termeni matematici) care afirma ca exista programe a caror executare produce ca rezultat tocmai codul programului. 

Programatorii au luat-o ca pe o provocare. S-au straduit si chiar au reusit sa scrie astfel de programe (numite uneori "quine", dupa numele filosofului si logicianului american W. V. Quine).  "Problema" era insa ca acestea straluceau prin splendoarea inutilitatii lor: nu faceau altceva decat sa se reproduca! Aici intervine prima analogie cu lumea vie: daca tot se reproduc, inseamna ca pot sa se inmulteasca. Si astfel s-a nascut o noua provocare pentru programatori: sa conceapa programe care sa se inmulteasca. Ideea nu era chiar noua, fiindca scriitorii de science fiction o avusesera inca de pe la inceputurile anilor ‘70.

David Gerrold - cunoscut mai degraba ca scenarist pentru seriale de televiziune precum "Star Trek" si "Zona crepusculara" - a publicat in 1972 romanul "When H.A.R.L.I.E Was One", in care descrie un program de calculator care se "inmultea" infectand alte programe. Programul se numea "VIRUS" si putea fi contracarat doar de un alt program, numit "ANTIBODY". Trei ani mai tarziu, John Brunner publica romanul "The Shockwave Rider", in care descrie niste programe numite "worms" (viermi) care se raspandeau prin retelele de calculatoare pentru a distruge informatii.

Abia la inceputul anilor ‘80, Fred Cohen, un doctorand al Universitatii Southern California, si-a propus sa studieze posibilitatea de realiza programe capabile sa se inmulteasca. Pentru partea experimentala a folosit un computer VAX 11/750 echipat cu un sistem de operare Unix si cu un program auto-reproductibil pe care tot el l-a conceput. Rezultatele au fost cat se poate de concludente: in scurt timp (doar 19 secunde, dupa unele surse) toate fisierele din sistem contineau codul programului auto-reproductibil. Termenul "computer virus" ii este atribuit insa indrumatorului tezei lui Fred, profesorul Len Adleman, care preda nu doar CS, ci si biologie moleculara.

Definitia standard a unui virus: un program care este capabil sa "infecteze" alte programe, modificandu-le astfel incat sa cuprinda o copie a propriului cod. Programul infectat va actiona la randul sau ca un virus. De fapt, in acceptiunea actuala, un virus este considerat doar fragmentul de cod care "paraziteaza" un program numit "gazda", pe care-l foloseste ca purtator. Analogia cu lumea vie este evidenta. De notat ca in limba romana pluralul folosit in biologie este "virusuri", in vreme ce in informatica s-a incetatenit "virusi". Din pacate, virusii au parasit curand laboratoarele academice si s-au raspandit in lumea larga. La inceput, s-au propagat prin intermediul dischetelor si a diverselor BBS-uri, "succesul" cel mai notabil reprezentandu-l virusul "Michelangelo", care a lovit computere din toata lumea in anul 1991. O intreaga industrie de programe antivirus s-a nascut si a inceput un joc de-a soarecele si pisica in care creatorii de virusi sunt mereu cu un pas in fata. In 1992, un "cracker" bulgar zis "Dark Avenger" inventeaza virusii polimorfi, care-si modifica mereu codul, astfel incat sa nu poata fi depistat de motoarele de scanare antivirus. 

Internetul insa a oferit virusilor mediul perfect de propagare, infectiile capatand dimensiuni colosale. Iar pentru ca meniul sa fie complet, alaturi de virusii propriu-zisi au aparut si alte rude apropiate: viermi, cai troieni, spioni. Si alaturi de toate, spam. Rezultatul final este ca astazi computerele noastre sunt intr-o perpetua stare de asediu.