„Ce-ar fi să-mi spui când ai început să urăşti telefonul?“, este replica unui psihiatru în dialog cu un bărbat din povestea SF „Ucigaşul“ a lui Ray Bradbury. Însă aici nu este vorba despre un ucigaş obişnuit, ci despre unul de produse electrice. Ucigaşul cu pricina face asta din cauza faptului că este sătul de tehnologie şi de impersonalitatea produselor precum: telefonul-radio, tele-speakerul şi permanenta conectivitate pe care acestea o oferă. Sună familiar? Pariem că da.

Această poveste a fost scrisă în 1953, însă este mai de actualitate ca niciodată. Telefonul ca mijloc de comunicare şi-a pierdut funcţia iniţială, cea de comunicare de la distanţă, în urmă cu mai mulţi ani. Acum telefonul mobil este un produs multifuncţional pe care-l avem mai tot timpul în preajmă, un produs care a devenit un obiect important în modul cum oamenii comunică şi funcţionează. „Toţi navetiştii stăteau acolo, obosiţi, şi vorbeau cu nevestele prin radiourile de mână: Acum sunt la colţul străzii 49. Acum o luăm pe strada 61", scrie Bradbury, în povestea căruia „ucigaşul“ a folosit un dispozitiv pentru a bruia aparatele pasagerilor: „Locuitorii acelui autobuz se văzură deodată siliţi să facă conversaţie între ei. Panică! Se stârni o panică teribilă, ca între animale“.

Bradbury îşi exprimă temerile legate de evoluţia tehnologiei prin intermediul acestui „ucigaş“. Produsele menţionate în povestirea scrisă în urmă cu peste 50 de ani există astăzi sub o altă formă şi denumire, însă efectele sunt cam aceleaşi sau chiar mai grave. Iar asta o simt pe pielea mea. Fiecare zi de muncă începe cu alarma telefonului, care se află pe noptieră, apoi, cu ochii încă îngreunaţi de somn, ridic telefonul şi lumina albă stridentă mi se lipeşte pe retină.

Verific notificările, mailurile venite peste noapte, apoi, întins pe spate, intru pe Facebook. Văd o ştire, mai jos o poză a unui amic, apoi un clip se derulează şi tot aşa. Abia peste două-trei minute mă ridic din pat. În perioada în care am documentat acest articol am încercat să fiu mai atent la felul cum românii folosesc telefonul mobil. Cel mai uşor este în mijloacele de transport în comun. Mai tot timpul oamenii stau aplecaţi deasupra telefoanelor, câţiva vorbesc între ei, puţini mai citesc o carte, iar alţii aşteaptă, pur şi simplu.

Într-o zi, mă aflam în metrou, în drum spre birou, şi am putut constata că, din 11 persoane aflate în vagon, doar eu şi cu încă o persoană nu foloseam telefonul inteligent. Într-o altă zi, într-un restaurant fast-food, la o masă se aflau patru sau cinci adolescenţi şi toţi se uitau în telefon şi din când în când mai aruncau câte-o vorbă peste masă, însă niciunul nu ridica capul din ecranul luminos. Aceste observaţii sunt empirice, însă conturează tabloul societăţii în care trăim astăzi şi în care smartphone-ul a devenit un instrument pe care cei mai mulţi oameni îl consideră indispensabil.

REVOLUŢIA MOBILĂ

Telefonul mobil a devenit parte din rutina zilnică a omului modern, un asistent de care nu se desparte, o poartă către ştiri, social media, distracţie şi orice formă de comunicare. Smartphone-urile au penetrat fiecare aspect al vieţii cotidiane. Este unul dintre cele mai fascinante obiecte, care, spre deosebire de PC sau laptop, este mai uşor de personalizat şi funcţionează de multe ori ca o extensie a individului. „Cu ocazia fiecărei sarcini telefonul, de acum un asistent personal, oferă şi fură putere. Oferă putere economisind timp şi scurtând distanţe, conectând o societate obişnuită să comunice verbal. Şi mai oferă putere obţinând aproape instantaneu informaţii. Telefonul eliberează şi îngrădeşte în acelaşi timp: spaţiul de interacţiune nu mai este deloc bine definit (putem fi în altă cameră, în altă clădire, în altă ţară atunci când interacţionăm); dar în acelaşi timp ne obligă să răspundem cât de repede putem“, spune sociologul Andrei Boteşteanu.

Potrivit studiului Google România intitulat „O zi din viaţa lui Homo Smartphonicus“, smartphone-ul, portofelul şi cheile sunt, în această ordine, cele mai importante trei lucruri pe care românul le verifică să nu le fi uitat acasă. Şi dacă, totuşi, aceştia uită smartphone-ul acasă? „Nu este posibil“, au răspuns 56% dintre respondenţi, în timp ce 11% au spus că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, s-ar întoarce de oriunde după el. Un prieten mi-a povestit la un moment dat cum un adolescent de 14 ani l-a întrebat ce jocuri se juca pe telefon când era mic. Prietenul meu a zis că niciun joc, la care tânărul a întrebat cu uimire ce făcea cu telefonul mobil. „Nu aveam telefon când eram mic“, a spus el. Dacă un adolescent de 14 ani nu-şi imaginează viaţa fără telefon mobil, oare ce ne vor întreba în adolescenţă copiii care sunt acum la grădiniţă?