(FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

Avea un teanc de reviste străine din care fluturau o sumedenie de etichete colorate şi se îngropa în calculator; pentru moment n-am dat importanţă prea mare, pentru că trăiam vremuri interesante la ziar - erau privatizări, se întâmplau lucruri, se mişcau oameni şi companii, chiar dacă cifrele oficiale erau cam mici. Numitorul comun al acelor vremuri era speranţa, venea integrarea în Uniunea Europeană, iar lucrurile părea a se aşeza pe un drum câştigător pentru România.

Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă - un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei - „Cât costă România“ - un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea - pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

„Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.