Domnul Ion Iliescu, fost preşedinte al României, întreabă ce rost are să discutăm dosare vechi, aşa cum sunt cele care privesc mineriadele sau revoluţia.

O întrebare corectă, dacă ar fi venit din partea unui tânăr născut în anii `90. Tânărului nostru i s-ar fi răspuns că, foarte probabil, pe aceleaşi străzi pe care se plimbă cu prietena, trec şi criminali. I s-ar fi arătat poate vreun film de pe YouTube în care civili cu figuri schimonosite de frică suportă lovitură după lovitură, într-o cascadă de ură nedisimulată, necenzurată, conştientă. Ura în libertate.

Poate, ca să înţeleagă mai bine, i s-ar fi pus în vreo boxă cântecele Pieţei Universităţii.

I s-ar fi explicat apoi de ce patetismul lui Cristian Paţurcă sună ca o rană pentru mii de rude, prieteni iubiţi şi cunoscuţi care şi-au pierdut un pic de sens după 22 decembrie. Oameni care au supravieţuit fără o bucată din viaţa lor. O bucată de viaţă care a plecat cu cei plecaţi.

Mai departe, dacă ar fi fost suficient timp, tânarul nostru ar fi fost dus în cimitirul acela frumos aranjat de autorităţi în care îşi duc somnul veşnic oameni împuşcaţi în zile în care Ceauşescu nu mai era. Ca să ajungă  acolo, ar fi coborât la staţia de metrou Eroii Revoluţiei.

Apoi i s-ar spune că, dincolo de evenimente recente  sau mai depărtate, adevărul salvează. Adevărul e împăcare şi încheiere. Adevărul te lasă să o iei de la capăt cu rost. Adevarul dă rost prezentului şi îţi dă voie să speri.

Dar nu un tânar vrea să ştie ce rost are adevărul. Nu. Azi, dileme despre rostul adevărului are un participant la toate acele evenimente. Un om care, e o realitate obiectivă, a avut de câştigat de pe urma acelor evenimente.

Sigur că nu numai el a câştigat. Au fost şi alţii. Şi studenţii care au verificat limitele libertăţii, şi emigranţii care au testat depărtarea, şi cei rămaşi care au îndurat tranziţia. Şi hoţii, şi securiştii bătrâni, şi medicii, şi profesorii, şi comuniştii, şi ţărăniştii. Au fost mulţi a căror viaţă a fost schimbată.

Dar n-au fost mulţi cei care au ajuns preşedinţi. N-au fost mulţi cei sub a căror supraveghere s-a schimbat Constituţia. N-au fost mulţi care să aibă aşa de multă putere ca Ion Iliescu. Un semizeu bătrân, anost şi răutăcios la a cărui mişcare din deget valuri de oameni au început să urască alte valuri de oameni,  iar rezultatul a fost un cataclism ale cărui cicatrici se văd şi pe noii născuţi azi.

Dintre toţi cetăţenii români, cu laşităţile şi victoriile lor, numai Ion Iliescu nu are drept să întrebe “Ce rost are?”.

Şi, dacă tânărul de care vorbeam la început ar fi în continuare nelămurit asupra motivului pentru care ar trebui redeschise dosarele sângeroasei noastre istorii recente, l-aş ruga să încerce să înţeleagă de ce atât de multă lume se întreabă atât de des dacă a murit Iliescu. Există chiar un site care numai asta face. Dă răspuns acestei întrebări.

Site-ul acela, cu întrebarea lui cu tot, există, şi iese la suprafaţă periodic, pentru că Ion Iliescu este una din mărcile copilăriei sau tinereţii noastre. E umbra din amintiri.

Nu vrea nimeni să moară Iliescu. Oamenii vor lumină. Nu o să ştim niciodată dacă dl. Iliescu înţelege asta.

Teodor Tiţă este redactor şef al mediafax.ro