Cum nu sunt un fan al abordărilor de acest gen, iniţial am mârâit la teoriile lui Brynjolfsson; i-am dat dreptate doar într-o privinţă, cum că PIB-ul nu include uriaşa cantitate de efort reprezentată de gratuităţile de pe internet - Wikipedia, Google, Skype, materialele video si audio, muzica. 300 de miliarde de dolari, spune el, doar în cazul PIB american.

„Ce putem face pentru a crea prosperitate generalizată? Răspunsul nu e să încercăm să încetinim tehnologia. În loc să ne luăm la întrecere cu maşinile, trebuie să învăţăm să alergăm alături de ele. Asta e marea noastră provocare“, spune Brynjolfsson. Luddit-ul din mine nu simte nevoia să se întreacă cu maşinile - sunt convins, de exemplu, că nicio maşină nu o să poată înjura la nervi mai plastic decât mine - şi nici alergatul acela, chiar metaforic, nu-mi spune nimic.

Simt, în schimb, nevoia să stăpânesc tehnologia şi nu să mş simt ca ucenicul vrăjitor printre meniuri, aplicaţii şi programe. M-am gândit la toate acestea la un moment dat, iar pe urmă l-am pus pe Brynjolfsson pe un raft al minţii şi l-am lăsat acolo.

...asta până când am aflat de existenţa lui Eugene Goostman. În vârstă de 13 ani. Are trei părinţi, toţi bărbaţi, ruşi, şi spune că este din Odessa. Nu este o fiinţă reală, ci primul program de calculator care, se zice, a izbutit să treacă testele Turing.

Alan Turing este părintele informaticii moderne, iar testele care îi poartă numele încearcă să definească o maşină inteligentă, care gândeşte (practic, o maşină şi un om poartă o conversaţie cu un om, acesta din urmă încercând să determine care dintre interlocutorii săi este maşina şi care omul). Turing a prorocit că în undeva în jurul anului 2000 un computer va ajunge să păcălească omul în mai mult de o treime din cazuri, iar Eugene Goostman tocmai asta a făcut. Cea mai mare parte a presei internaţionale a relatat povestea, stabilind că o piatră de hotar tocmai a fost depăşită.

Ştiu şi eu?! Am „stat de vorbă“ şi eu cu o versiune a lui Eugene Goostman (o căutare simplă cu Google vă ajută) şi nu m-a convins, sub nicio formă, că este băiatul evreu din Odessa drept care se dă; este lipsit de spontaneitatea şi de gradele acela de incoerenţă şi ilogic caracteristice fiinţei umane. Sigur că era o versiune de început a programului, echivalentul unei vârste chiar mai fragede decât cei 13 ani de acum; dar era chiar mai rău decât bot-ul acela de call center care de curând se dădea, tot prin presă, drept femeie (Google, din nou!). Mă gândesc, cu toată sinceritatea, că problema nu o fi la Eugene Goostman, ci la interlocutorii săi, poa e mai uşor de dus de nas, de manipulat, din cauza multiplelor presiuni ale vieţii moderne (aici sunt grozav de eufemistic, v-aţi dat seama).

Nu poţi fi om sau maşină cu inteligenţă umană dacă nu ai emoţii, instabilitate, creativitate. Îmi dă dreptate Ray Kurzweil de la Google, o eminenţă a inteligenţei artificiale, care crede că abia peste 15 ani un computer va putea căpăta caracteristici umane - emoţii, capacitatea de a face glume, de a fi romantic sau sexy.

Şi aici ating clou-ul acestui text: cum va reacţiona oare lumea la crearea unui fiinţe din siliciu, metal şi electricitate? Cum va reacţiona aceasta în lumea noastră? Cum o includem în PIB-ul acela neacoperit al lui Brynjolfsson?

„Visul“, de Vameşul Rousseau, ceva ce o maşină nu va picta niciodată.