D iscutând cu un amic despre fotbal, despre politică, despre şansele lui Geoană la Cotroceni, despre războiul din Ucraina – dacă vine aproape de noi -, inevitabil am ajuns să discutăm despre schimbările sociale care se întâmplă în jurul nostru odată cu noile generaţii care văd altfel lucrurile pentru că pornesc de la un nivel mai ridicat de trai, salarial, social faţă de cel de la care am pornit noi în anii ’90.  Concluzia lui, având oameni în subordine, este că pe aceştia nu îi mai motivează lucrurile care ne-au motivat pe noi - să fii cineva, să ajungi undeva, iar dacă acest lucru implică şi bani mai mulţi, este bine. Pe noi sărăcia ne-a motivat până la un punct. Şi, odată ce l-am atins, ne-am uitat în jur la alte lucruri. Noile generaţii nu mai sunt motivate de o profesie, de o funcţie, de o poziţie într-o companie, de a face un lucru care pare greu de făcut, de a primi felicitări şi aplauzele celor din jur şi ale şefilor. Nimic din toate acestea pare să nu mai conteze. A fi doctor, a fi inginer, a fi avocat, a fi profesor nu mai este ceva de prestigiu. Sunt prea mulţi avocaţi pe piaţă, profesorii sunt consideraţi cei mai slabi oameni şi nimeni nu mai vrea să fie profesor pentru că această profesie are o percepţie proastă în societate în primul rând pentru că au salariile mici şi nimeni nu are un respect pentru cineva care are un salariu mic. Doctorii sunt văzuţi ca fiind şmecheri care iau bani de la bolnavi. Poate a fi marsterchef este o smecherie acum. Mai poţi să-i motivezi pe oameni doar prin bani, dar şi banii ăia sunt limitaţi - cât mai poţi să creşti salariile?

„Absent nemotivat sau prezent demotivat?” este întrebarea lui.

Aproape nimeni nu mai vrea să preia responsabilităţi, nimeni nu vrea să lucreze cu alţi oameni, nimeni nu vrea să fie responsabil de ceea ce fac oamenii din echipă şi din subordine, nimeni nu ar vrea să crească în organigramă dacă asta implică lucruri mai multe de făcut. Mulţi ar vrea să fie directori sau patroni imediat, dar fără să preia din “crucea” lor, ci numai din câştigurile lor.  Toate lumea se uită la câştigurile pe care le obţin firmele la care lucrează, ar vrea ca banii să fie împărţiţi, dar nimeni nu ar vrea să-şi asume riscuri pentru acele investiţii sau pentru a face acei bani.  Cei care lucrează în domeniul resurselor umane spun că vechile generaţii trebuie să se adapteze la noile generaţii, şi nu invers. Cum spunea cineva la conferinţa Zf HR Trends 2024, directorul de HR sau cei care lucrează în HR trebuie să fie acum mai mult psihologi pentru angajaţi decât oameni care să fie responsabili de organigramă, de head-hunting, de politicile de motivare. Toată lumea vrea empatie, dar cine să facă bugetul, cine să facă vânzările, cine trebuie să îndeplinească targeturile etc.? Pentru că piaţa muncii este strânsă, pentru că firmele încă mai au nevoie de angajaţi, pe care nu îi găsesc aşa de uşor, trebuie să se adapteze la schimbările sociale care se întâmplă. Demotivarea, lipsa de interes pentru un lucru sau altul, protestul la locul de muncă prin neimplicare fac parte din viaţa unei companii, iar dacă patronii, dacă acţionarii vor să ţină compania în viaţă, vor să supravieţuiască cu ea peste ani, trebuie să se adapteze. Digitalizarea, automatizarea, robotizarea înlocuiesc o parte dintre oameni dar nu pe toţi, aşa că tot trebuie să lucrezi cu oameni. Fără motivare, fără energie, fără determinare nu poţi să creşti sau creşti mult mai greu, fără foame de rezultate nu poţi să ai rezultate, inerţia din rezultatele trecutului te duce până la un anumit punct, până vine concurenţa peste tine, până vin schimbările tehnologice şi te trezeşti că ai pierdut pariul cu viitorul. Concluzia este că am ajuns într-un punct în care am intrat pe un platou şi este mai greu să găseşti resurse de motivare şi de energie pentru a creşte în continuare.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)