Fiecare dintre noi este marcat, mai mult sau mai putin discret, dar decisiv, de muzica pe care o asculta in adolescenta. Fiecare generatie isi are obsesiile sale. Muzica din liceu ne lasa in suflete o matrice sentimentala si chiar un soi de filozofie de viata, mult mai consistente decat ne-am astepta.

Kurt Cobain s-a sinucis la 27 de ani, intr-o zi de aprilie. Inainte de asta a apucat sa devina, cum se zice de obicei, megastar, vocea unei generatii, legenda si cate alte epitete pe care el insusi le-a urat sincer toata viata. Cu alte cuvinte, vocea lui a apucat sa ajunga si prin Romania, prin liceele pline de urechi avide de mesaj nou. Aparent, grunge-ul nu are nici o cautare pe la noi. Nu stiu altii cum au fost, dar in liceul meu dintr-un oras din Moldova, Nirvana a insemnat foarte mult.

Fiecare isi alege ce doreste din idolul sau. Ii traduce atitudinea cum poate, dupa cum il lasa varsta, sexul, educatia, IQ-ul. Nirvana era atat de "altceva" incat a durat ceva timp pana sa ne obisnuim cu noul stil, cu noua atitudine. Era un amestec incredibil de candoare, ingenuitate si duritate cum nu s-a mai vazut. Era un soi de revolta a tipului fara fizic impresionant, fara mari excentricitati, fara tatuaje, piercinguri spectaculoase, impotriva unui establishment al rockului deja prea isteric sau prea comercializat.

Anii ‘80 aduceau in fata mai ales baieti cu parul facut permanent, cu gaturile facute praf de chiote penibile, cu versuri "rele", diavolesti, luciferice, cu scene impresionante incarcate de coregrafi baroci, cu pantaloni de piele stransi pe picior.

Si, dintr-o data (nu chiar brusc, au mai fost precursori, dar asa le vezi in liceu), a aparut un tip blond cu parul lipit de cap si retezat anapoda, pirpiriu, cu o privire teribila, care canta despre violente simple, intime, numai bune de sucit milioane de capete. Cobain a fost modelul de erou antierou al generatiei noastre. A sters pe jos cu o intreaga imagine a starului rock infiorator excentric, mega-macho, demonstrand ca poti fi mult mai agresiv cand esti autentic.

Afla ce muzica ii irita cel mai tare pe parintii tai si s-ar putea sa-ti afli idolul. Ascultam in liceu toate nebuniile pamantului, cu un sunet mult mai dur (Sepultura, Pantera etc.); niciodata parintii mei n-au fost ingrijorati. Singura voce care le producea angoase (doar atunci ma rugau sa dau muzica incet) era cea a lui Cobain, tocmai pentru ca era complet altfel. Intuiau, cu alte cuvinte, influenta pe care o astfel de schimbare o opera in creierul meu si al colegilor de scoala.

In fond, marea revolutie a lui Cobain a fost aceea de a imbina incredibil maxima agresivitate cu maxima pasivitate. Pe scena, un pasaj extrem de melodios se putea termina cu o chitara infipta intr-o boxa sau cu un raget disperat al lui Kurt care nu mai avea nimic de-a face cu demonstrativismele rockului obisnuit. In mai toate interviurile pe care le-a dat si-a afirmat furia impotriva propriului statut de "star" - si nu era o simpla retorica. A luptat cu furie sa invinga idolatriile stupide din industria muzicala. Si poate cel mai bun exemplu de melanj incredibil de agresiv si digresiv, de pasiune si blazare e melodia "Rape me", cu versuri precum: "Rape me, my friend, rape me, again, hate me, my friend, hate me again".

Rezultatul? Cultivarea unui anumit tip de blazare combinata cu agresivitatea specifica nepasarii in mintile multora dintre noi, cei din "generatia Cobain". Stiu, sociologii vor spune ca lucrurile nu se petrec atat de simplu. Voi incerca sa aduc o oarecare explicatie. A existat o generatie "Piata Universitatii", au fost oamenii care au vrut si au crezut ca pot lupta direct cu un trecut prea apasator prin prezenta lui. A fost generatia exasperata de Iliescu si tot ce-a insemnat el. S-a dezvoltat o generatie cu un discurs pu-blic direct, doritor de schimbare, sunt oamenii care au acum in jur de 40 de ani si care au trait cele mai mari iluzii si deziluzii din ultima jumatate de secol.

I-a urmat, cred, o generatie mult mai blazata, mai exasperant indiferenta la toate luptele, generatia dintre 20 si 30 de ani acum, care este subminanta mai ales prin pragmatismul si, uneori, cinismul ei. Sunt tinerii care nu mai cred in eroizarile inutile, care cred exclusiv in destinul individual. Ei sunt capabili sa revolutioneze altfel. Nu o sa fac acum antiteze stupide intre generatia Piata Universi-tatii si generatia post-Universitatii (generatia Cobain, de ce nu?). Dar exista clar o opozitie intre romantismul, naivitatea, ingenuitatea celor dintai si individualismul, blazarea, pragmatismul celui de-al doilea val tineresc postrevolutionar.

O imagine din Paris Match mi-a ramas intiparita ca un soi de emblema a acestei noi sensibilitati. Era o fotografie facuta in mijlocul ultimelor revolte din Franta. Politisti cu scuturi, gaze lacrimogene, vitrine sparte, masini rasturnate si, in mijlocul imaginii, doi tineri care se sarutau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Asa as traduce si eu spiritul generatiei Cobain: complet imprevizibila, surprinzatoare, dar si dezamagitoare uneori prin iresponsabilitate. Cine spune despre Cobain ca a fost un mare romantic, ca a fost un mare spirit rock, nu intelege nimic. Cobain s-a dorit victima, intuind marea schimbare care se producea in jurul sau: eroii noi erau tocmai victimele sistemelor de tot felul, resemnatii. A poetizat indiferenta si dorinta de "nimic", de revolta pur individuala in cadrul unei generatii. Si a concretizat spiritul imprevizibil cu un gest tragic acum 12 ani.