Lumea nu prea crede în datele statistice, aşa că este greu de vândut faptul că, pentru România, intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană pe ultima sută de metri, printr-o aliniere norocoasă a evenimentelor globale, a fost un eveniment unic, care a schimbat o întreagă ţară şi care ne-a dat accesul la lumea globală, care ne fusese închisă în perioada comunistă. Pare din ce în ce mai greu de vândut publicului, noilor generaţii, aceste evenimente istorice şi influenţa lor pozitivă asupra României, în condiţiile în care curentele sociale şi politice se schimbă. Încă nu s-au schimbat curentele economice şi de business. În articolul “The EU must build on past successes” din 18 decembrie 2024 din Financial Times, cel mai cunoscut ziar de business al Europei, Martin Wolf, şeful editorialiştilor, pune în faţa cititorilor, dar şi în faţa publicului, imaginea în cifre statistice a impactului pe care l-a avut extinderea şi integrarea în Uniunea Europeană a fostelor ţări comuniste. Această lărgire a UE, care începe odată cu crearea Uniunii Europene şi instituţiile care s-au format – cum ar fi acest Bruxelles birocratic – au avut capacitatea de a absorbi toate aceste ţări care s-au aflat în diferite stadii de evoluţie economică, politică şi socială.

După decizia Uniunii Europene de a integra România în valul al doilea, parcursul nostru s-a schimbat fundamental, reuşind să ajungem la aproape 80% din media UE din punct de vedere economic, faţă de 30%, cât aveam în momentul în care am fost luaţi în trenul UE. Martin Wolf compară integrarea fostelor ţări comuniste în UE cu modelul american, unde, în ciuda tuturor încercărilor Statelor Unite, Mexicul şi ţările din America de Sud nu au reuşit să se dezvolte şi să se apropie de nivelul Statelor Unite. Spre exemplu, scrie Martin Wolf, Mexicul a scăzut din punctul de vedere al PIB per 

capita real de la 35% faţă de nivelul Statelor Unite în 2004, la 29% în 2023. Ironic, chiar şi Canada a înregistrat o scădere reală, de la peste 80% în 2004 faţă de SUA, la sub 80% în 2023. Martin Wolf se întreabă de ce modelul Uniunii Europene, care este acum pus în discuţie de curentele suveraniste, populiste, naţionaliste, a reuşit să aibă succes şi să apropie ţările integrate de nivelul de bază, iar modelul american, revoluţionar, populist, nu a avut succes. Concluzia lui este că a te baza pe instituţii, pe norme, pe politici, chiar dacă sunt implementate mai greu şi sunt contestate şi hulite de toată lumea – celebra birocraţie impusă de la Bruxelles – a fost una dintre căile de succes care au făcut diferenţa. România a avut una dintre cele mai spectaculoase integrări din punct de vedere economic, social şi politic, în condiţiile în care nimeni nu ne dădea vreo şansă de succes, pentru că eram mai mult balcanici, latini şi mai puţin conservatori, “germanici”, aşa cum erau cehii, polonezii, slovacii, slovenii. Recuperarea decalajului economic a fost incredibilă, iar faptul că acum am ajuns la un salariu mediu lunar de peste 1.000 de euro este ceva ce previziunile de acum 20 de ani, când am încheiat negocierile de aderare la UE, nu prea indicau. Chiar şi noi ne îndoiam că vom ajunge la acest nivel. Bineînţeles că această aderare la UE şi la NATO, cu toate evenimentele care s-au întâmplat după căderea comunismului şi după 2000, sunt văzute diferit, în funcţie de evoluţia socială a fiecăruia, de evoluţia profesională, de evoluţia familială. Nu pentru toată lumea a fost şi este la fel. Şi de aceea nu există o unanimitate în privinţa evoluţiei economice, sociale şi politice a României. Cum se spune, noi nu mâncăm PIB. Sau cum se face că această creştere a PIB-ului la cel mai ridicat nivel din istorie a dus la deteriorarea educaţiei, sănătăţii, ordinii publice, relaţiilor sociale? Libera circulaţie a oamenilor este văzută numai prin partea negativă (adică cum au plecat românii la muncă în afară, la cules de căpşuni, sparanghel, la făcut curăţenie în WC-uri la alţii) şi mai puţin prin posibilitatea de a munci oriunde vrei în Europa, când vrei, fără niciun fel de barieră, decât cea a pregătirii profesionale şi a noro­cului pe care le ai. Cei care vin din spate şi pornesc de la un salariu minim de 500 de euro şi nu de 50 de euro, de la un salariu mediu de 1.000 de euro şi nu de 100 de euro, ca acum 20 de ani, iau totul de-a gata. Nu trebuie să muncească pentru trecut, pentru că au muncit alţii. Dar pentru că pornesc de la un nivel mult mai ridicat în viaţă, pentru că nu au grija zilei de mâine, aşa cum am avut-o noi, părinţii sau bunicii noştri acum 20-30 de ani, îşi pot permite, au luxul de a contesta ceea ce s-a realizat. Este şi asta o evoluţie a societăţii. Unde a ajuns România astăzi din punct de vedere economic aparţine celor care, la finalul anilor ’90, au luat decizia politică de a ne trage în UE şi NATO. După aia au venit investiţiile străine, investiţiile româneşti, creşterea economică şi schimbările economice care au urmat şi care au făcut ca salariul mediu să depăşească 1.000 de euro şi câteodată s-ar putea să nu fie de ajuns pe piaţa muncii. Acum tot politicul, de data asta intern, pentru că cel de la Bruxelles nu s-a schimbat, poate schimba lucrurile şi nu ştiu dacă neapărat într-un sens pozitiv. Să vedem dacă businessul românesc, cel care a fost principalul beneficiar al UE şi NATO, poate face faţă sau se poate opune schimbărilor politice, trendurilor politice care se instalează în societate.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)