Trecerea de la divizii preocupate de tot soiul de afaceri, de la maşina fără şofer la media, trecând prin „wi-fi pentru popor“ la un grup de companii, fiecare cu o misiune precisă, cu o conducere dedicată şi cu ţinte clare are logică şi are sens. Dar, dincolo de o astfel de schimbare de paradigmă, multă lume s-a întrebat ce se va alege de acel spirit Google care a ţinut compania pe locuri fruntaşe în topurile „to work for“. Şi lumea a mai remarcat şi eliminarea sloganului „don’t be evil“ din codul de conduită al noii companii, înlocuit cu un mai prudent „do the right thing“.

Ani de zile Google a fost cea mai cool companie: „Don’t be evil“, cel mai bun loc de muncă din lumea asta, ba chiar şi ziua aniversării era aleasă de angajaţi, care decideau momentul în care li se făcea poftă de tort; aşa s-a procedat mereu – compania a fost înfiinţată în septembrie, aşa că luna rămâne mereu aceeaşi, dar ziua aniversării era aleasă de angajaţi.

Dar între timp Google a crescut până la aproape 50.000 de angajaţi şi cu o valoare de piaţă uriaşă. Să privim nu unul, ci doi giganţi, ambele companii de referinţă: Google şi Microsoft.

La început lumea era o linie şi avea o singură dimensiune; iar linia era trasată de un cursor verde ce clipea (vă amintiţi de programele din epoca DOS?). Microsoft a mai adăugat o dimensiune, iar lumea a devenit plană, ca o coală de hârtie; pe ea te puteai plimba în sus şi în jos, la stânga şi la dreapta, într-o fereastră adică. Dar numai pe ecranul unui calculator. Google a dat profunzime lumii plane desenate de Windows, i-a adăugat substanţă şi cunoaştere şi istorie. Google a făcut inutile acumulările preistorice de muzică şi videoclipuri de pe calculatoarele personale, îţi oferă mail, cursuri de schimb, date, lungimi, lăţimi şi înălţimi, este omnipotent şi omniprezent. Dar, privindu-i, putem spune liniştiţi că Microsoft a îmbătrânit un pic, iar Google e pe cale să îmbătrânească. Nu vorbesc aici musai de îmbătrânire în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă de cum s-au transformat; Google de exemplu a cumpărat sau a înglobat în timp circa 180 de companii, iar boardul său avea la un moment dat câtva zeci bune de persoane. Compania prietenoasă de la începuturi, care miza, lucru extrem de important, pe simplitate, pe înţelegerea nevoilor utilizatorului (saltul de la o căsuţă poştală de câţiva mega la un Gmail de 30 de giga), pe extindere prietenoasă şi folositoare a devenit o entitate corporatistă. Care, chiar dacă şi-a stabilit inclusiv o funcţie de Chief Culture Officer, o persoană numită special pentru a menţine cultura şi modul destins de lucru care a caracterizat-o la începuturi, tot corporatistă rămâne.

Unora nu li s-o părea mare lucru această schimbare. Dar ar trebui să mai introducem în ecuaţie un factor, Generaţia Y, cei care preferă un salariu mai mic dacă scopul pentru care lucrează are însemnătate pentru ei ca persoană sau face bine societăţii. Unele companii s-au prins de asta şi definesc foarte exact plusul de valoare pe care îl aduc în societate şi în acelaşi timp plusul de valoare adus individului ce lucrează la ei.

Şi atunci banii devin un efect al faptului că oamenii lucrează pentru un scop şi nu sunt un scop în sine.

Am separat fraza de mai sus pentru a o evidenţia, pentru că, dacă va fi aşa, avem de-a face cu o schimbare majoră de paradigmă care va avea efecte peste câţiva ani. În sprijinul ei vin faptele: faptul că tânăra generaţie nu mai are o abordare chiar atât de consumeristă, că maşinile şi proprietăţile şi bijuteriile nu mai contează chiar atât de mult, în faptul că locuiesc cu părinţii, dar se dedică volunariatului şi muncii în folosul societăţii.

Habar n-am dacă lumea corporatistă este, în ansamblul ei, conştientă de această mutaţie.

Şi mă întreb: cât de rău poţi deveni făcând lucrul corect?

Ilustrez cu „Idilă“ de Francis Picabia, un pictor care s-a opus constant înregimentării într-o anumită mişcare.