Singura ştire care m-a făcut să oftez din rărunchi a fost cea legată de rezultatele elevilor la testele PISA; este vorba de un studiu care se realizează la fiecare trei ani, începând din 2000.  La ediţia 2012 au participat cele 34 de ţări membre ale OCDE şi 31 de ţări partenere, reprezentând peste 80% din economia mondială. La teste au luat parte aproximativ 510.000 de elevi de 15 - 16 ani, care au fost testaţi la matematică, lectură şi ştiinţe, cu accent pe matematică. Rezultatele sunt cam aşa: între 37 şi 41% dintre elevii români au serioase probleme la matematică, citit şi ştiinţe; trebuie să spun că testele au o încărcătură autentică, de viaţă, nu sunt simple verificări ale cunoştinţelor.

Aş mai repeta: 40 de elevi din 100 au dificultăţi la înţelegerea unui text scris şi nu pot efectua calcule relativ simple. Asta într-o epocă a telefoanelor inteligente, a unei avalanşe informaţionale, a învăţăturii online, a conectivităţii absolute. Cam pe acelaşi palier se situează prietenii şi vecinii bulgari, dar şi elevii din Cipru; în rest rezultatele europenilor sunt, în mare, cam de două ori mai bune decât cele din ţările codaşe. Europenii văd partea plină a paharului, pentru că rezultatele noastre, cu toată nemernicia lor, s-au îmbunătăţit, şi Comisia Europeană subliniază asta.

Totuşi, aproape jumătate din elevii testaţi nu ştiu a scrie, a socoti şi a citi bine.

Nu ştiu ce se întâmplă în Cipru, dar îmi imaginez ce este la noi - este vorba de sărăcie, de dezinteres, de o societate lipsită de valori şi ierarhii sociale valabile. Un gest este cumva emblematic pentru mine şi o să explic în continuare ce şi cum. Sunt un călător cu metroul şi zilnic, cam când plec de la muncă, sunt „însoţit„ de elevii unui liceu din zonă, care pleacă şi ei acasă. Coborâm împreună la metrou, într-o zarvă dezinvoltă, iar la urcarea în vagon tinerii se alătură corporatiştilor din Pipera, şi ei în drum spre casă. Şi la un moment dat o mulţime de elevi şi de corporatişti încep să mângâie ecranele telefoanelor smart; nu este curgerea aceea concentrată a lecturii unei postări pe Facebook sau a unui articol online, ci un fel de azvârlitură a mâinii, care se traduce pe ecran într-un şuvoi colorat de litere şi frânturi de imagine; seamănă cu o pictură de Jackson Pollock. Şi mereu mă întreb: ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

Pare a fi un soi de plictiseală, de multe ori m-am gândit că este un soi de tristeţe de după, după ce au văzut toate, după ce au fost ceas de ceas, minut de minut, secundă după secundă uimiţi, şocaţi, revoltaţi sau încântaţi. Cum să mai fie atraşi de şcoală, de reuşita prin propriile puteri? Un studiu internaţional, ale cărui rezultate le-am salvat pe desktop, arăta că trei sferturi dintre elevii moderni nu sunt atraşi de şcoală, iar 60% nu văd utilitatea învăţăturii; doar 2% nu se declarau plictisiţi de profesori şi cursuri.

Plictiseala este o boală modernă, nu are nici măcar 200 de ani; un istoric aprecia că a apărut pe la mijlocului secolului XIX, inventată de clasa de mijloc, pe atunci în plină ascensiune. Termenul francez „ennui„ şi cel italian „noia„ intră în această perioadă în uz comun, în vorbire. Înainte nimeni nu s-a plâns de plictiseală, nici scriitorii, nici cronicarii, nici măcar regii; nu există nici măcar o relatare din perioada Renaşterii a cuiva care să acuze că s-a plictisit.

Mă gândesc că ne trebuie un program mondial de combatere a plictiselii, în care să arătăm oamenilor că există şi altceva sub vârtejul acela de culori şi litere de pe ecranul telefoanelor. Că mai există şi alte adjective în afară de „superb„ şi că poţi emite o propoziţie interesantă fără să foloseşti „gen„. Că poţi să zâmbeşti fără LOL. Şi puteţi completa cu orice credeţi...

Un tablou intitulat „Prinţesa care nu a zâmbit niciodată„, al unui rus pe nume Victor Vasneţov, o bună imagine a plictiselii, inspirată de un basm.