Iuliana crede ca Romania schimba oamenii

Intr-o seara, pe la 9, opresc in fata trecerii de pietoni pentru a lasa o doamna in varsta sa treaca. Doamna trece alergand si strigand vesela: "Multumesc, multumesc". Doamna cu pricina m-a binedispus pentru cateva zile. Si acum mai zambesc cand mi-o amintesc cat era de simpatica. Nu numai asta m-a binesdispus, ci mai ales simpla prezenta a unei persoane straine care spune "multumesc", te priveste in ochi si-ti zambeste.

Asta e ceva ce eu vad rar in Romania. Daca merg pe strada, vad aproape numai oameni incruntati, cu privirile in pamant, cu pas grabit. Cand ajung la casa de marcat, in aproape orice magazin, angajatii par extrem de deranjati, chiar daca scrie pe fisa postului lor ca e obligatoriu sa ii zambeasca clientului si sa il intrebe daca mai doreste ceva. Merg pe strada si nu conteneste sa ma mire cat de multi oameni trec pe rosu, cat de multi nu respecta regulile de circulatie, cat de multi arunca gunoaie intentionat pe jos. Ajung seara acasa si nu pot sa inteleg de ce vecinii mei considera ca un anumit loc de parcare din fata blocului e al lor, desi nu platesc pentru el, cum alti vecini tipa furiosi daca arunci din greseala gunoiul in tomberonul lor, cum dau muzica lor preferata tare la orice ora. "Niciodata nu imi inchid telefonul mobil cand merg cu avionul, e o prostie cum se spune ca interfereaza cu sistemele de securitate". Am auzit replica asta de doua ori in ultimul an. Mi se pare incredibil. Oamenii aia nu era nici specialisti in aviatie sau in sisteme de securitate, ci faceau cum credeau ei ca e mai bine, chiar daca se jucau poate cu viata a sute de oameni, si mai ales erau siguri ca au dreptate. Erau romani.

Erau parte din acea patura din ce in ce mai groasa care considera ca pentru a supravietui in Romania trebuie sa incalce regulile. Din patura aceea care nu respecta pe nimeni si nimic, care considera ca o masina scumpa e cheia succesului, care considera ca poate impune oricui propriile reguli pentru ca asa vrea el, care nu se respecta in primul rand pe sine atunci cand nu isi respecta meseria, cuvantul dat, semenii si tara.

O tara din care nu ne impriedica nimeni sa plecam. E adevarat. Dar stam aici si riscam ca, indiferent de educatia pe care am primit-o (educatia fiind esentiala in toata discutia asta), sa devenim cumva toti la fel. Nu inseamna ca vom arunca toti gunoaie pe jos, dar vom deveni ceva ce poate nu eram pana acum. Vom deveni agresivi, nervosi, frustrati, invidiosi, nemultumiti.

Vom astepta. Vor fi din ce in ce mai multi oameni care nu vor vrea sa munceasca. Tineri care au inteles de la familia lor ca succesul e undeva pe prima pagina a ziarelor de scandal, care isi doresc din tot sufletul sa nu fie nevoiti vreodata sa munceasca, oameni care asteapta ajutor de la stat, oameni al caror prim gand e cum sa faca sa fure cumva ceva. Nu sunt toti romanii asa, dar pe cei mai multi faptul ca au crescut si traiesc in Romania i-a facut asa.

Si da, cu toate riscurile aferente, vreau sa raman in Romania.

Ionut crede ca mediul inconjurator nu are o influenta prea mare

Cand tocmai veneam spre redactie, o femeie pe la vreo 60 de ani, imbarcata foarte decent, dichisita, cu o umbrela care o proteja de soarele canicular (la umbra erau 36 de grade) s-a apropiat de masina si mi-a cerut bani. Spunea cu ochii aproape in lacrimi ca i-a murit fratele si nu mai are pe nimeni.

Cum ati fi reactionat voi? Va ofer patru variante de raspuns (probabil ca mai sunt si altele, dar nu conteaza)

1. i-ati fi dat maruntul pe care il aveati in buzunar/portofel sau in torpedoul masinii

2. ati fi oprit sa discutati si sa vedeti cum ati fi putut sa o ajutati

3. ati fi crezut, extrapoland Filantropica lui Nae Caranfil, ca aveti in fata versiunea 2.0 sau 3.0 a cersetorului murdar cu punga de aurolac sau a celui mutilat

4. ati fi mers mai departe gandindu-va la problemele voastre

Si acum faceti inca un exercitiu de imaginatie si ganditi-va ca acelasi lucru vi s-ar fi intamplat in Germania sau in Italia, unde traiti de cativa ani. Care ar fi fost reactia voastra?

Lucrurile ar trebui sa fie clare din punctul meu de vedere. Daca nu sunt multumit de locul unde m-am nascut, unde am crescut, daca sunt de parere ca mediul in care traiesc nu ma reprezinta, ce ma impiedica ca plec de aici?

Ma adresez in principal celor tineri, pentru ca vad foarte multi tineri care s-au obisnuit sa nu faca nimic, sa nu stie nimic, sa nu ii intereseze viitorul lor, dar sa aiba o parere mult prea buna despre ei, insa cand viata/soarta ii ia la rost si ii scutura un pic, nu mai este nimic de capul lor.

Daca tot m-as declara frustrat de mediul in care traiesc si de vecinii mei ghiolbani care asculta manele si mananca seminte, ce ma impiedica sa ma mut in alt cartier, in alt oras sau, de ce nu, in alta tara?

Sa incetam o data cu plafonarile si frustrarile sau, daca nu incetam, macar sa acceptam aceste plafonari si frustrari. Nu e de vina Romania si lipsa de civilizatie din tara pentru ca noi am devenit atat de lipsiti de vointa, de dorinta de a face ceva.

Cati dintre noi si-au pus problema sa dea in judecata aceste autoritati incompetente pentru ca nu le asigura conditiile umane de baza pentru a se dezvolta? Cati dintre noi se gandesc macar o data pe zi cum sa plece mai devreme acasa? Cati dintre noi dau vina in discutia cu seful pe altcineva pentru ca nu au terminat un proiect la vreme, dar in raport cu acei "altcineva" nu spun nimic, ci prefera sa fie buni prieteni si sa se planga de faptul ca sefii sunt neintelegatori?

Concluzia mea: nu spun ca mediul in care traim nu are nicio influenta, dar cred ca fiecare dintre noi este responsabil pentru ca lasa mediul in care traieste sa il influenteze in mod negativ. Daca nu stim cine suntem cu adevarat si ce vrem, nu putem sa fim altceva decat un produs al mediului. Iar asta e chiar trist, mai ales avand in vedere mediul in care traim.