Ce fel de economie are România în acest moment? O economie antreprenorială sau o economie bugetară? Dacă ne uităm la numărul de firme, 899.000 sunt firme mici, mijlocii şi micro. La polul opus, primele 1.000 de companii cele mai mari din România realizează aproape jumătate din cifra de afaceri totală din business. Deşi, din punct de vedere fiscal, al impozitelor şi taxelor pe companii, România stă bine, chiar foarte bine, din punct de vedere al birocraţiei stăm foarte prost. Taxele mici sunt anulate de forţa văzută şi mai puţin văzută a birocraţiei bugetare, care devine din ce în ce mai fanariotă şi îşi consolidează poziţia în fiecare an. La un moment dat, antreprenorii se satură de a face business şi pur şi simplu nu mai vor să crească, nu mai vor să facă investiţii, nu mai vor să facă angajări, nu mai vor să se lupte şi cu statul, şi cu angajaţii. Pe lângă faptul că taxele pe muncă sunt mari, companiile se confruntă şi cu legislaţia muncii, care, în România, favorizează angajatul. Poate că aşa şi trebuie să fie, pentru a mai tempera puterea patronilor, a managementului, a acţionarilor. Un angajat poate să plece când vrea el, practic peste noapte, în schimb, o companie nu-l poate concedia oricând doreşte. România a ajuns pe un platou de 350-400 de miliarde de euro PIB pe an, adică valoarea adăugată realizată în business şi economie într-un an.

Având în vedere incertitudinea în care a intrat lumea capitalistă, lebedele negre şi tensiunile geopolitice care au cuprins lumea occidentală, costurile ridicate de finanţare şi dobânzile mari, foarte multe companii nu mai riscă să investească, nu mai riscă să crească prin expansiune organică, ci doar, cel mult, prin achiziţia altor companii. O piedică în calea creşterii pe piaţa locală este legislaţia muncii, care este mai degrabă o legislaţie de stat decât una antreprenorială. Discutând cu un avocat pe această temă, el mi-a semnalat faptul că firmele preferă să angajeze doar strictul necesar, pentru a nu se confrunta ulterior cu probleme cu angajaţii atunci când vremurile de business s-ar putea să nu fie favorabile şi să ajungă în situaţia în care trebuie să facă restructurări de personal. Poate că piaţa muncii ar fi mai dinamică, ar apărea mai multe posturi pe piaţă, dacă, în momentul în care face o angajare, compania ar şti exact costurile pe care trebuie să le plătească în cazul unei concedieri şi să le bugeteze de la început. Adică să renunţe la un angajat de pe o zi pe alta, plătind un cost stabilit iniţial între părţi: 3, 5, 10, 12 sau 24 de salarii compensatorii. Avocatul spune că, dacă ar exista această variantă, companiile ar angaja mult mai mulţi oameni şi ar oferi salarii mai mari, având siguranţa că pot renunţa la angajaţi atunci când vremurile economice nu sunt favorabile. Aceasta ar permite firmelor să-şi gestioneze mai eficient resursele, fără a fi nevoite să ajungă în tribunale, unde litigiile pot dura luni sau chiar ani. Legislaţia muncii din România favorizează contractele pe perioadă nedeterminată, iar pentru o companie, operarea unor restructurări de personal poate fi un adevărat coşmar. Din teama de procese îndelungate, de proteste sau de reacţiile de pe platformele de social media, companiile preferă să opereze cu un număr minim de angajaţi şi să facă recrutări doar în situaţii absolut necesare. Economiile moderne sunt extrem de dinamice, iar revoluţiile tehnologice afectează industrii întregi. Firmele au nevoie de flexibilitate pe piaţa muncii, astfel încât să poată face angajări şi concedieri fără complicaţii juridice. Modelul de business al unei companii poate fi valabil astăzi, dar, peste doi ani, lucrurile se pot schimba radical, iar ceea ce era un succes poate deveni o pierdere. În acest context, companiile evită concedierile colective şi încearcă să ajungă la înţelegeri amiabile cu angajaţii afectaţi, în loc să se implice în procese lungi şi costisitoare. O reglementare clară şi predictibilă a pieţei muncii ar permite creşterea businessurilor, dezvoltarea economiei şi sporirea locurilor de muncă. Dacă firmele ar şti de la început costul concedierii unui angajat, ar avea mai multă încredere să angajeze, iar acest lucru ar duce la creşterea investiţiilor şi a salariilor. Din păcate, mentalitatea celor care reglementează piaţa muncii este încă bazată pe ideea unui loc de muncă pe viaţă, mai apropiat de sectorul public decât de economia privată. Cu excepţia celor care aleg cariere în sectorul public, majoritatea angajaţilor, în special tinerii, îşi doresc o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte locurile de muncă. Pentru mulţi dintre ei, cariera profesională este doar o succesiune de experienţe, în timp ce, pentru companii, procesul de recrutare şi gestionare a personalului devine o povară birocratică. În aceste condiţii, multe companii renunţă la ideea de a face noi angajări, mai ales într-un context economic şi geopolitic tensionat. Pentru ca businessurile să crească, pentru ca salariile să crească şi economia să se dezvolte, în condiţiile în care taxele şi impozitele nu mai au loc de reducere, singura soluţie este flexibilizarea pieţei muncii. O companie ar trebui să poată intra şi ieşi de pe piaţa muncii, având de la început claritatea costurilor pe care şi le asumă cu fiecare angajat. Pentru ca România să-şi dubleze PIB-ul, este nevoie de o piaţă a muncii mai flexibilă, care să permită reluarea angajărilor, creşterea salariilor şi dezvoltarea businessurilor.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)