Corporatiştii români nu stau prea bine cu starea de bine: sunt anxioşi, depresivi, obosiţi, frustraţi, că anii au trecut şi poate nu au realizat ceea ce au vrut, nu ştiu care este echilibrul între viaţa profesională şi cea personală, sunt în burnout  fie că ştiu, fie că nu ştiu.

Majoritatea angajaţilor cred că nu sunt apreciaţi de către angajatori.

Cel puţin aşa consideră, aşa a spus la ZF Live,  Matei Stănculescu, psihoterapeut şi mental fitness coach, cofondator, Centrul EKA. Mai mult decât atât, angajaţii români, corporatiştii noştri sunt „biciuţi” la job, adică ceea ce fac multinaţionalele prezente în România nu fac în alte ţări: există multe ore suplimentare, lucru peste program, preluarea de sarcini suplimentare, rezolvarea problemelor şefilor şi ale companiei fără să fie sarcina lor directă, etc. Dar Matei Stănculescu spune că şi angajaţilor le place să fie „biciuţi” în acest fel: „Dacă şeful mă sună, dacă şeful îmi dă de făcut un lucru, înseamnă că sunt important, nu?! ”

Chiar este o mândrie să arate că sunt biciuiţi, pentru că vor să demonstreze că pot să rezolve lucruri. În aceste condiţii, viaţa profesională se suprapune cu viaţa personală, şi nimeni nu ştie unde este linia de demarcaţie, nimeni nu ştie când să spună nu, de frică să nu piardă ceea ce au, de frică să nu fie daţi la o parte, de frică să rămână pe dinafară în această lume a corporaţiilor.Teoretic, tot timpul ai putea să renunţi la această viaţă de corporaţie, dar practic piaţa nu este atât de generoasă cu altceva la schimb. Dacă dăm puţin timpul înapoi, finalul anilor ‘90 a dus la apariţia în România a multinaţionalelor, a marilor corporaţii, a marilor nume din afară, a unei noi clase de angajaţi, de data aceasta la birou, corporatiştii.

Atunci nu prea existau alternative, având în vedere că economia comunistă se prăbuşise, iar companiile private româneşti nu erau altceva decât o replică organizatorică a întreprinderilor comuniste, ţinând cont că primii patroni români au făcut parte din nomenclatura comunistă. Multinaţionalele au venit cu altă structură de organizare, corporatiştii români au primit acces la knowledge, la reţeaua internaţională a corporaţiilor, la o lume nouă de fapt. La schimb, au dat totul, viaţa personală nu a mai existat.

Dacă în primul deceniu a fost ceva nou, pe măsură ce anii au trecut lucrurile nu au mai fost ca la început. Au văzut că aceste corporaţii sunt impersonale, sunt reci, şi totul este o chestiune de cifre, de targeturi, de vânzări, de taskuri etc. Toţi managerii predică empatia corporatistă, asta până când vin deciziile din afară, care trebuie executate. Pandemia a accelerat problemele corporatiştilor, care s-au acumulat în ani, aşa că, acum, starea de bine a corporatiştilor nu este atât de bună, cel puţin aşa susţine Matei Stănculescu. Dar dincolo de aceste probleme cu care se confruntă acum companiile, încercând să imbunătăţească starea de bine a angajaţilor ca să mai reducă din pierderea de productivitate, întrebarea este dacă situaţia poate să fie alta. Corporaţiile sunt entităţi impersonale, totul se adună trimestrial în nişte cifre, şi în funcţie de acestea se iau decizii de către C-level şi de către principalii acţionari, care pot sau nu să se priceapă la ceea ce face compania sau la ce trebuie făcut. Restul trebuie doar să execute, empatie există doar când sunt rezultate, în rest totul este o chestie rece. Angajaţii sunt importanţi atâta timp cât compania are rezultate. În rest este doar o iluzie. Dar indiferent de acest lucru, în cultura de job din România există dorinţa de a fi biciuit, pentru a fi validat că eşti important şi că multinaţionala, corporaţia, depinde de tine.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)