În articolul de copertă al ediţiei curente vorbim despre Marea Extenuare (Marea Oboseală, Epuizare – The Great Exhaustion), un fenomen resimţit de angajaţi din toată lumea după toate evenimentele neprevăzute ale ultimilor ani. Pare că haosul pe care îl resimţim este obositor şi este cauzat, de multe ori, de lipsa unor limite: lipsa limitării spaţiu de muncă/spaţiu de odihnă, lipsa unui program fix, lipsa delimitării între viaţa personală şi viaţa profesională. Dar dacă felul în care toate aceste limite au fost trasate erau, de fapt, inadecvate pentru munca secolului pe care îl trăim?

În urmă cu 100 de ani, lucrurile erau clare: dacă eu lucram în spatele liniei de asamblare, managerul meu vedea că lucrez dacă eram acolo. Deoarece cantitatea de timp petrecută la lucru determina cât de productiv eram, productivitatea putea fi măsurată în numărul de ore muncite. În timp ce acest principiu funcţiona bine acum un secol, aplicarea lui la munca noastră astăzi ne limitează enorm. Chiar şi mai mult atunci când lucrăm de la distanţă. Este statul în spatele unui birou cea mai productivă modalitate de a ne face treaba? Odată cu tranziţia la lucrul de acasă, unele companii au instalat software-uri pentru a-şi monitoriza angajaţii pe baza „măsurării productivităţii”. Pentru a face acest lucru, au transpus direct principiul moştenit într-o versiune modernă prin a monitoriza dacă oamenii stăteau în spatele laptopului şi lucrau – ştiu cazuri de angajaţi care mişcau mouse-ul calculatorului din când în când doar ca să lase impresia că lucrează. În timp ce aceste măsuri se dovedesc ineficiente în ce priveşte productivitatea, au un efect asupra relaţiei dintre angajaţi şi şefii lor. Angajatul simte că este verificat, că şeful lui nu are încredere în toată implicarea lui, în cazul în care aceasta există; iar dacă nu există, aceasta nu este clar o modalitate de a o stimula. Pe de altă parte, dacă managerii simt nevoia să implementeze astfel de măsuri, poate au angajat persoanele nepotrivite – trebuie să găsească noi modalităţi de recrutare.

Pentru a face ca oamenii să lucreze bine împreună într-o fabrică, toată lumea trebuia să lucreze în acelaşi fel şi această evaluare se făcea pe baza muncii lor, nu pe baza a cine erau. Prin urmare, separarea vieţii profesionale şi a celei personale le-a permis sutelor de oameni dintr-o fabrică să lucreze bine împreună – în trecut. În prezent, separarea celor două ne limitează fiindcă, în cazul celor mai multe activităţi din corporaţii,  munca înseamnă creativitate, activităţile repetitive pot fi preluate şi vor fi preluate din ce în ce mai mult de tehnologie. A fi creativ înseamnă să împărtăşeşti idei, iar ideile sunt mult mai personale decât munca operaţională. Ideile sunt conectate de felul în care gândeşte sau chiar şi de personalitatea unei persoane. Poate criza pe care o traversăm acum este o consecinţă a unei delimitări prea mari între cine suntem la birou, fie el fizic sau nu, şi cine suntem acasă. Poate pentru a construi încredere şi un spaţiu în care să împărtăşim idei este nevoie de o cunoaştere un pic mai profundă a celor cu care lucrăm. Nu spun că viaţa profesională şi personală ar trebui să fie una şi aceeaşi, cred că este important să existe o separare între cele două, dar să ne cunoaştem unii pe alţii la un nivel personal ar putea duce la un spaţiu în care sensul acesta – pe care îl caută deopotrivă managerii, cât şi angajaţii de la firul ierbii –, ar putea fi găsit. Este clar că productivitatea nu mai poate fi măsurată în ore. Dar felul în care ideile, soluţiile şi rezultatele bune ale unei organizaţii se nasc depinde acum în mare măsură de felul în care această limită este gestionată într-o organizaţie, atât de către angajatori, cât şi de angajaţi.  

Ioana Matei este editor Business Magazin