Pentru generaţia X, adică cei născuţi între 1961 şi 1980 şi care acum au ajuns la 43 – 62 de ani, obţinerea unei slujbe bune (cum spuneau părinţii), a unui post bun, a unui job bun după terminarea facultăţii era obiectivul suprem în materie de carieră. Mulţi au început să lucreze din perioada comunistă, iar apoi s-a deschis noua lume, după căderea lui Ceauşescu. În primii ani a fost foarte greu pentru că întreprinderile comuniste se prăbuşeau, se dădeau oameni afară, în piaţă apăruseră primii patroni, primii privatizaţi, cum li se spunea, dar lumea nu prea avea încredere în ei. Să fii inginer la IMGB era total diferit decât poziţia de vânzător într-o gheretă, la patron.

Dragoş Pavăl, proprietarul grupului Dedeman, cea mai mare afacere facută în România după ’90, a spus acum câţiva ani, într-o gală la Business Magazin, că tatăl său fusese extrem de supărat în momentul în care a început afacerea: „Eu te-am trimis şi te-am ţinut în facultate ca tu sa devii vânzător?”. Pentru cei din generaţia X, odată ce prindeau un job bun, mai ales după apariţia multinaţionalelor, era un job pe viaţă, până la ieşirea la pensie. Asta dacă între timp nu ar fi plecat din ţară. Multinaţionalele au schimbat piaţa muncii la vârf, au creat piaţa de corporatişti, i-au scos pe mulţi din fabrică, din birourile întreprinderilor comuniste şi i-au adus în clădiri de birouri noi. Când ING a venit pentru prima dată în Romania, în 1995,  salariile oferite erau de 500 de dolari, de peste 3 ori faţă de cât plăteau băncile de stat, care erau singurele din piaţă la acea vreme. Aşa că pentru un job la ING era „moarte de om”. Nimeni nu s-ar fi gândit să plece de acolo, odată ce intra în noua lume corporatistă.

Practic, generaţia X s-a căsătorit/măritat cu jobul. Tot ce conta erau targeturile, ţintele de buget, ţintele de vânzări, bonusurile, cursurile de training şi team buildingurile unde puteai să te îmbeţi pe banii multinaţionalelor. Pe măsură ce din ce în ce mai multe multinaţionale intrau pe piaţă şi căutau oameni, a apărut şi piaţa de recrutare, o piaţă nouă pentru mulţi. Nici nu ştiai dacă să te duci la discuţii, să accepţi oferte salariale mai mari, poziţii superioare într-o nouă companie. Dacă plecai erai văzut ca un trădator, nu te mai puteai întoarce niciodată. Nimeni din generaţia X nu ştia cum e să schimbi companiile. Cei care au făcut acest pas au câştigat în timp, pentru că au căpătat curaj să schimbe companiile, să schimbe poziţiile, să accepte o nouă provocare, cum se spune în limbajul corporatist.

Astfel s-a creat o piaţă nouă, de schimbare a joburilor, de căutare a unor altor joburi, mai ales că pe piaţă apăreau companii noi, nu numai multinaţionale, ci şi companii româneşti, care voiau altceva decât fostele întreprinderi comuniste, care mai erau în picioare, dar şi faţă de primele companii de după ‘90, cu patroni. După 1996 a venit generaţia millennials, adică cei născuţi între 1981 şi 1996, care acum au ajuns la 27-42 de ani. Această generaţie, după terminarea facultăţii, a prins boomul economic de după 2000, a prins perioada în care companiile căutau oameni şi majorau salariile de la un trimestru la altul, dacă nu chiar de la o lună la alta. Corporatiştii, mai ales cei născuţi după 1990, au început să se obişnuiască cu noua piaţă a muncii, au început să caute joburi, au început să caute salarii mai mari, nu mai aveau frica schimbării jobului. Companiile au început să se confrunte cu fluctuaţii mari de personal, cu o altă piaţă a muncii în care niciun millennial nu îşi pune problema să iasă la pensie din compania în care s-a angajat prima dată. Pe piaţă a apărut noţiunea de experienţă la un job, experienţă care durează 1 an, 2 ani, cel mult 3 ani.

Companiile, în special multinaţionalele, care au sisteme de resurse umane bine puse la punct pot să facă faţă generaţiei millennials şi mai ales generaţiei Y, care începe să intre pe piaţa muncii, adică cei născuţi în perioada 1997-2012. Cei născuţi în 1997 au acum 26 de ani şi cred că au schimbat până acum trei joburi, după terminarea facultăţii.  Ei vin cu o altă filosofie, ei vor să muncească undeva care să aibă sens pentru ei, să schimbe lumea de la o formă capitalistă, unde baza este profitul, lăcomia, către o lume mai socialistă, în care profiturile şi bonusurile să se împartă la mai mulţi, unde există o armonie corporatistă, unde capitalismul cu faţă umană să ia locul capitalismului clasic.

Acum 10 zile am avut o întâlnire la Meet the CEO, formatul pus pe piaţă de Business Magazin acum un deceniu, în care discutam cu un executiv de top despre cariera lui profesională, cum a ajuns unde a ajuns. Invitatul a fost Kuldeep Kaushik, noul CEO al NN Asigurări, liderul pieţei de asigurări de viaţă, cu afaceri de aproape 1 mld. de lei pe an. La un moment dat, l-am întrebat de ce a plecat de la grupul francez Axa, care i-a oferit o carieră internaţională, care l-a scos în evidenţă, care i-a dat tot, la grupul olandez NN. El a spus că nu avea ce să reproşeze grupului Axa, dar şi-a dat seama că dacă nu pleacă atunci când a primit oferta de la NN, nu va mai pleca niciodată, ar fi devenit un produs Axa, adică ar fi devenit un prizonier. Această afirmaţie, această constatare este valabilă pentru cei din generaţia X şi pentru primii din generaţia millennials, care nu au avut curajul să plece într-o altă companie, la concurenţă, nu au avut curajul să îşi caute alte joburi, în alte domenii, nu au căutat provocări, le era bine unde erau. Mulţi mai au puţin şi ajung deja la pensie şi nu mai au ce să schimbe în carieră. Dacă a fost bine sau nu pentru cariera lor profesională, fiecare îşi răspunde la această întrebare.   

Cristian Hostiuc

(cristian.hostiuc@zf.ro)