În patru decenii de la lansare, cântecul Stairway to Heaven al celor de la Led Zepplein a adus în jur de 600 de milioane de dolari şi a rulat, neîntrerupt, mai bine de 45 de ani la radiourile din întreaga lume. Aş pune în balanţă cu aceste numere un grafic pe care l-am văzut recent şi care arată că în 2015, pentru prima dată în istoria muzicii comerciale, vânzările de muzică veche le-au depăşit pe cele de muzică nouă. În numere e cam aşa: în 2005 muzica veche valora în Statele Unite în jur de 225 de milioane de dolari, iar muzica momentului 400 de milioane de dolari.

Într-un deceniu, tendinţa muzicii vechi a fost de scădere spre 123 de milioane de dolari, scădere nu la fel de abruptă ca în cazul muzicii noi, ajunsă acum la 118 milioane dolari. Explicaţia mea este faptul că muzica s-a transformat dintr-o afacere „de suflet“ într-o afacere pur şi simplu, dominată de interese pe termen scurt şi mai puţin de calitatea produsului în sine (este aceasta şi explicaţia pentru nesfârşita cohortă de eroi mascaţi care bântuie industria filmului, în detrimentul producţiei originale, creative, „de suflet“). Poate din cauza crizei, poate din alte cauze, lumea pare să uite din ce în ce mai des că oamenii nu se raportează numai la bani, ci şi la suflet.

Iar descoperirea tinerilor de care am scris nu face decât să mă bucure; şi mai îmbucurător este faptul că proiectele selectate, zece la număr, au fost alese dintr-un pachet mai mare de proiecte, bazate pe ideea că tinerii se dovedesc ceva mai puţin preocupaţi de latura financiară a ideilor lor şi mai mult de impactul, de binele pe care îl fac societăţii şi oamenilor. Poate că această abordare vine pe cărările trasate de mişcarea Occupy, pe ideile lui Stiglitz sau ale lui Thomas Piketty, îngrijoraţi de inegalitatea în creştere din lume, sau poate şi pe abordarea mai degajată a tinerei generaţii, care se dovedeşte, conform statisticilor, mai puţin preocupată de lux, case şi maşini şi mai mult de voluntariat, de proiecte sociale, ba chiar de propria mobilitate, de impactul pe care îl au asupra lumii. Şi nu-i confundaţi pe tinerii de care vorbesc eu cu cei de bani gata, care ţin rubrici tabloide în viaţă.

Mă gândesc că lui Page şi lui Plant, când au scris Stairway to Heaven, le-a păsat mai mult de ascultători şi de spectatori şi de modul în care aceştia vor rezona cu muzica şi mai puţin de banii pe care i-ar putea aduce cântecul. Poate că lumea întreagă ar trebui să adopte această regulă. Cineva căruia îi pasă îşi va face bine, în primul rând, treaba, va găsi soluţii inedite, va căuta rezolvări. Iar faptul că tinerilor le pasă, într-o Românie care este pe locul 1 în Europa la analfabetism şi corupţie, cu cea mai redusă speranţă de viaţă şi cel mai mare număr de decese în rândul copiilor, îmi oferă speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta.

Ilustrez cu imaginile puţin neliniştitoare ale pictorului canadian Paul Fenniak.