Deseori, când vorbim despre un subiect şi alegem sintagme precum „nu pot“, „aş vrea, dar“, „dacă s-ar întâmpla (x), ar fi mai bine“ sau „trebuie să“, ne programăm, ne setăm o neputinţă personală, ne condiţionăm propriul succes sau propria fericire de altceva sau de altcineva, ne convingem că nu avem libertatea de a acţiona altfel, când, de fapt, noi trăim alegerile noastre. Prin felul cum vorbim ne creăm propria realitate. Tot ceea ce ne iese pe gură îi face pe cei din jur să ne perceapă exact atât de lipsiţi de putere cum ne proiectăm noi înşine prin vorbele noastre.

Actul de cioplire continuă: prin alegerile lingvistice, tot noi ne setăm şi propriul comportament, orientându-ne către eşec.

„Stop and think.“

Eleanor Roosevelt a spus odată că „nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară fără acordul meu“. Cam aşa şi cu neajutorarea. Trezirea conştientului ne-ar arăta dacă neputinţa este reală. Dar asta cere punerea în practică a unui proces, ca în Design Thinking. În sectorul afacerilor şi al dezvoltării produselor există metodologia de Design Thinking, unde succesul constă în găsirea soluţiilor pentru satisfacerea unor nevoi din procesul de creaţie. Mai întâi sunt definite cerinţele, ţintele sau obiectivele. Apoi se urmăresc diverşi paşi, precum empatie pentru înţelegerea problemei, definiţia obiectivelor, crearea ideilor, formarea prototipului şi testarea.

Deseori putem extrage din ştiinţă şi din lumea afacerilor procese care se pot translata şi pe platforma umană; s-ar potrivi, în acest caz, resursele dedicate de a căuta soluţii care ne pot îmbunătăţi comunicarea umană, interpersonală, dar şi intrapersonală. Când decidem să construim o frază şi să o rostim, formăm realitatea în care trăim şi, în funcţie de modul cum o facem, deturnăm responsabilitatea. E mai uşor să spui că nu POŢI. Bineînţeles că POŢI lăsa copilul afară în faţa blocului! Bineînteles că POŢI lăsa copilul să se uite la televizor toată ziua în weekend! Bineînţeles că POŢI pleca în concediu sau să alergi dimineaţa înainte de a pleca la muncă. ALEGEREA nu are legătura cu PUTINŢA. ALEGI să limitezi expunerea copilului la poluarea şi eventualele pericole ale străzii. Nu VREI să te împrieteneşti cu vecinul, deoarece asta poate însemna efort, vulnerabilitate, deranj.

Lumea nu s-a schimbat atât de mult, ne mai şi complacem într-o stare soră cu neputinţa şi frate cu vulnerabilitatea. Dacă tot am vorbit de vecini: familia mea trăieşte o experienţă pe care multe dintre cunoştinţele noastre o exprimă întocmai atunci când povestesc din nostalgia copilăriei lucruri care NU MAI POT exista în lumea noastră de astăzi, a celor care locuim la bloc. Multă lume spune că oamenii nu mai sunt cum erau, că lumea este schimbată; îşi înclină capul, oftează, iar privirea pleacă în alt loc, cu ochii mijiţi, clar, a resemnare. Ascult cu răbdare şi urmăresc cuvintele alese şi metodologia prin care oamenii îşi explică ceea ce ei trăiesc şi ceea ce ei percep şi simt ca pe o realitate: că nu mai este, că nu mai poate fi, că vremurile s-au schimbat. Cohabitaţia, de fapt favorabilă, mă îndeamnă la conversaţii, impromptu, sprijinită pe tocul uşii şi cu piciorul sprinten care opreşte animalul Fifi, dar şi cu zâmbetul la purtător, şi mă ajută să observ arta comunicării umane.

O recentă conversaţie la hotar s-a petrecut pe tema programelor extracurriculare pentru copii, iar eu m-am străduit să nu comentez prea mult, pentru că persoana era convinsă de neputinţa sa în a schimba situaţia proprie. În acea seară am adormit comentându-mi nevoia de a rămâne înrădăcinată în realitate şi de cât de important este să îţi păstrezi conştiinţa alertă. Pac! A doua zi, călare pe destin, m-am rostogolit, fără să vreau, peste un articol care povestea despre un studiu de la Stanford şi care reflecta exact experienţa mea de cu o seară mai devreme, incredibil! Când alarmele se declanşează, urmează şi sirena. Cercetătorii de la Stanford îmi confirmau ceea ce gândisem şi asimilasem din link în link, din postare în postare, like şi share, informaţii achiziţionate pe şablonul şotronului!

Autorul şi profesorul Bernie Roth de la Stanford atrăgea atenţia în articol asupra alegerii cuvintelor. Un exemplu este că, în loc să spunem „vreau să merg la film, DAR trebuie să muncesc“, să spunem „vreau să merg la film ŞI trebuie să muncesc“. Diferenţa este că cea de-a doua construcţie a frazei deschide perspectiva soluţionării, dar prima creează un conflict. Într-adevăr, trebuie făcute ambele, aşadar hai să văd cum pot face să împac dorinţa cu responsabilitatea. Tendinţa care ne aruncă în capcana neputinţei este de a ne exprima spunând că „TREBUIE să fac“, în loc să spunem că „ALEG să fac“. Această autoconvingere se petrece în interiorul nostru şi indică o lipsă de libertate, dar este oare reală? Mai rău este că o proiectăm şi spre exterior.

Felul cum îţi povesteşti povestea ţie însuţi contează cel mai mult. Strategiile prin care ne putem influenţa gândurile cer dedicaţie şi muncă, autoanaliză şi intenţia de a avea un rezultat mai bun şi asumarea responsabilităţilor pentru hotărârile pe care le luăm. Cartea profesorului de la Stanford, The Achievement Habit, stârneşte discuţii despre cum analizarea limbajului şi experimentarea vieţii cu un altfel de limbaj pot ajuta oamenii să realizeze că multe dintre probleme nu sunt atât de greu de rezolvat şi că de fapt există mult mai mult control asupra vieţii şi obiectivelor decât când îşi distorsionează povestea şi îşi construieşte percepţii greşite. E important să-ţi accepţi responsabilitatea pentru alegerile făcute. Caută în zonele de disconfort răspunsurile reale care îţi vor aduce forţa de a deveni mai bun şi poate vei vedea că şi vecinii sunt de fapt mai buni decât ţi-ai închipuit (măcar câţiva dintre ei) şi că şotronul încă se joacă în faţa blocului sau poate după colţ.