Prima parte, aţi anticipat corect, este cea reală. Din păcate, interesul nostru nu a fost recompensat cu unul pe măsură din partea celeilalte părţi. Şi spun ”din păcate“ pentru că trăiesc cu convingerea că oameni care vizitează în mod constant târguri, expoziţii sau diverse alte manifestări de amploare pot oferi un feedback cel puţin util. Doru Mihail Dediu, şeful delegaţiei române la Expo 2017 nu a fost însă de aceeaşi părere; deşi jurnaliştii i-au solicitat să răspundă la câteva întrebări, el a preferat să stea deoparte.

Cel care a binevoit să dea curs invitaţiei noastre a fost ambasadorul României la Kazahstan, Cezar Manole Armeanu, care a putut să-şi rupă mai mult de câteva minute din program pentru a explica, cu subiect şi predicat, ce caută România la cel mai mare eveniment de profil din lume.

Dincolo de frustrările (uneori) aferente meseriei, principala problema este însă modul în care România şi-a planificat prezenţa la acest eveniment.

Sunt alte state care nu investesc neapărat mai mult în astfel de evenimente, dar o fac într-un mod mai inteligent. Sigur, expoziţia de la Astana nu va aduce mari beneficii de imagine sau brand awareness de ţară, fiind acceptabilă din acest punct de vedere strategia de a ”dedica“ standul specialiştilor. Şi chiar dacă organizatorii vor să folosească scuza asta pentru modul general de organizare, greşelile de execuţie nu pot fi trecute cu vederea. Cum se poate ca macheta laserului de la Măgurele să nu funcţioneze? Cum este posibil ca ea să ajungă stricată la Astana şi, cel mai important, cine este responsabil pentru toate aceste stângăcii?

Sunt întrebări care vor rămâne, cel mai probabil, fără răspuns. Mai mult, sunt întrebări care vor fi puse şi la următorul eveniment de anvergură la care România va lua parte – e o posibilitate ce s-a transformat, de-a lungul anilor, într-o certitudine.

Aş vrea să fiu cât se poate de clar, pentru că nu acuz pe nimeni de rea-voinţă, ci pur şi simplu de incompetenţă: standul României, având o suprafaţă de 370 de metri pătraţi, a fost realizat în jurul laserului de la Măgurele. Macheta laserului, care trona în mijlocul încăperii, nu funcţiona; pe ecranul din camera alăturată rulau imagini la o calitate sub orice critică, preluate probabil din arhiva TVR, câteva din celebrele spoturi de promovare a României sub motto-ul Vizitaţi Grădina Carpaţilor – şi acestea la o calitate mult prea mică – şi spoturile uneia dintre companiile partenere, care a înţeles că propria imagine nu e un lucru de care să-ţi baţi joc. Aceste din urmă spoturi erau filmate la calitate bună, aşa cum trebuie să fie un clip de promovare – indiferent de subiectul promovat. Tot la intrarea în stand, pe nişte rafturi de lemn, organizatorii aşezaseră vreo 10 sticle de vin; principala atracţie a pavilionului, singurul loc la care lumea chiar stătea la coadă era consola de VR pregătită de aceeaşi companie parteneră. Nu o să vorbesc despre celelalte standuri, pentru că nu are rost, dar o să spun doar că lumea nu prea se înghesuia la noi.

E o imagine pe care am tot văzut-o, chit că vorbim de târguri de tehnologie sau de turism. E o imagine pe care România încearcă să o acopere cu scuze sau cu tot felul de explicaţii. Realitatea e însă că statul – aşa cum companiile au făcut-o deja – trebuie să înţeleagă că imaginea e de multe ori mai importantă decât conţinutul. Luaţi, dacă vreţi, un exemplu din turism: în vreme ce la noi cascada Bigăr, cunoscută pentru frumuseţea ei, a stat ani de-a rândul ascunsă, fără vreun semn care să direcţioneze vizitatorii, alţii transformă un morman de pietre într-o atracţie turistică care aduce zeci sau sute de mii de euro în fiecare an. Nu mă credeţi pe cuvânt! Petreceţi o săptămână în Creta şi o să înţelegeţi despre ce vorbesc.