John Goffe Rand este un ins practic necunoscut, un american din secolul al XVIII-lea, pictor şi inventator. Interesant este că Renoir socotea că fără Rand impresionismul nu ar fi existat. Asta pentru că americanul a inventat tubul metalic cu vopsea, eliberând artistul de corvoada preparării vopselurilor şi oferindu-i mobilitate, posibilitatea de a merge pe câmp, la malul mării sau în pădure pentru a picta. Este una din schimbările mărunte care apar rar şi au, în timp, efecte majore.

Putem face uşor o paralelă cu actuala criză, care a adus şi ea o sumedenie de schimbări, mai mari sau mai mărunte, schimbări care, sunt convins, vor modifica în moduri nebănuite mediul de afaceri. Ballmer a avut una dintre cele mai grele misiuni din lume, să îi urmeze unui ins care a avut Sclipirea, adică lui Bill Gates. În aceeaşi situaţie se află şi Tim Cook la Apple, după dispariţia lui Steve Jobs.

Eu am o teorie: că un om face în viaţă un singur salt către stele, asta însemnând ceva, o realizare, o operă de artă, o carte, un cântec, un film, un copil sau o casă, ceva unic, irepetabil. Restul creaţiilor sale vor fi plăcute, admirate, cumpărate sau invidiate, dar Reuşita este una singură. Bill Gates a sclipit atunci când a păstrat drepturile asupra sistemului de operare, Michael Dell atunci când a decis să construiască computere la comandă, pe internet, şi să nu producă pe stoc, Larry Page şi Sergey Brin atunci când au decis să mizeze pe simplitate şi pe gratuit, iar Jobs în momentul în care a înţe-les cum să îţi transformi clienţii în fani, oferindu-le ceea ce îşi doresc, fără să poată defini ce îşi doresc. Ballmer şi Tim Cook au rămas setaţi pe ultima comandă dată de şeful cel genial, şi de aici vine o repetitivitate care nu a folosit nici Microsoft, nici Apple.

Cineva spune că dacă îmbunătăţeşti un produs de un număr de ori, ajungi în cele din urmă să-l faci praf; într-un fel sau altul şi indiferent de ce zic cifrele, teoria asta se aplică şi pentru iPhone, şi pentru Windows. Voi da un singur exemplu: magazinele Apple au înregistrat trimestrul trecut prima scădere din ultimii cinci ani şi există voci care pun asta pe seama unei schimbări de priorităţi, dinspre client şi satisfacţia acestuia către vânzări şi rezultate.

Aceasta, împreună cu lipsa unui şef al diviziei de magazine şi cu lipsa unor produse noi, care să entuziasmeze fidelii Apple, costă compania (chiar dacă, repet, rezultatele generale, în ansamblu, par să mă contrazică). Ce vreau să spun este că şi Ballmer, şi Tim Cook trăiesc sub presiunea obţinerii unor rezultate şi au încercat/încearcă să le obţină. Când, recent, Michael Dell a decis să îşi delisteze compania, a urmărit să scape tocmai de această presiune, de lupa analiştilor şi de presiunile acţionarilor; o abordare antreprenorială ar face din Dell o companie mai sprintenă, mai deschisă la nou şi, poate, mai inovatoare.

Cred că managerul secolului XXI trebuie să rescrie reguli şi să depăşească, printr-o abordare antreprenorială, modelul Jack Welch, condus doar de numere seci şi de interesul acţionarilor. Cred că vor dispărea managerii staruri. Cred că vor rezista cei cu instinct şi nu cei cu MBA. Cred că vor rezista cei care înţeleg şi comunică cu generaţia Y. Vor rezista cei care ţin cont nu numai de reducerea costurilor, ci şi de fleacuri precum satisfacţia angajaţilor şi cei ce vor face distincţia între bla-bla-ul corporatist şi responsabilitatea reală. Cred că va dispărea mitul CEO-ului „priceput la orice, pentru că orice este o marfă„. Nu insist, vom face un articol mai mare pe această temă.

Vestitul „Pătrat negru pe fond alb„ al lui Kazimir Malevici mi se pare o bună ilustraţie pentru schimbare, pentru schimbarea profundă; omul a fost un excentric, un soi de revoluţionar care a avut puterea de a se defini şi de a influenţa.