Publicitatea contextuala pe care Google mi-o livreaza mie este diferita de cea pe care i-o furnizeaza sotiei. Cartile pe care mi le recomanda Amazon nu sunt cele pe care le furnizeaza colegilor mei. Iar lista ar putea continua. De ce se intampla asa? Simplu: pentru ca eu sunt "special", iar Google si Amazon ma trateaza intr-un mod special. Ca si pe oricare dintre cei care frecventeaza web-ul (fiecare dintre noi suntem speciali). Dar de unde stie Google prin ce sunt eu "special"? Din nou un raspuns simplu: pentru ca ma cunoaste. Adica stie despre mine un milion de lucruri: cum ma cheama, cati ani am, unde locuiesc, starea civila, ce ma intereseaza, cine-mi sunt prietenii (si ce hram poarta fiecare dintre ei) si multe altele. Dar ce stie oare Facebook? Chiar daca nu sunt foarte activ, stie destule.

Sunt doar cateva exemple banale despre companii care manevreaza enorm de multe date personale, pentru ca businessul lor se bazeaza in mare masura pe acestea. Desigur, faptul ca aceste servicii stiu multe despre fiecare dintre noi ne este adesea de folos si, in mare parte, chiar noi am furnizat aceste date personale. Cand caut ceva in internet, ramane o urma. Cand cumpar ceva online ramane o urma. Chiar si cand vorbesc la telefon ramane o urma. Iar cand scriu ceva (un simplu comentariu langa un articol de pe un blog), cuvintele mele raman acolo si nu am nicio sansa sa ma dezic de ele, chiar daca au trecut anii si mi-am schimbat total opinia. Iar acum sa ne imaginam ca cineva poate sa puna cap la cap toate aceste informatii si sa ne sintetizeze un "portret robot", in care cel mai adesea nu ne vom recunoaste. Perspectiva incepe sa devina destul de intunecata.

Chiar in ziua in care scriu aceste randuri, Uniunea Europeana si-a exprimat intentia de a actualiza legislatia referitoare la protectia datelor cu caracter personal, adoptata in 1995, cand Google nu exista, Facebook nici nu putea fi imaginat, iar posibilitatile tehnologice de a colecta si agrega date personale erau cu totul altele. Campania pentru o noua legislatie a fost lansata de doamna Vivian Reding, a carei titulatura oficiala de comisar european specifica nu doar justitia, ci si drepturile fundamentale. Printre acestea se numara si protectia datelor personale, iar Comisia Europeana considera ca pentru a garanta acest drept cetatenilor europeni este nevoie de reguli clare si consistente, in concordanta cu noile evolutii ale tehnologiei si cu procesul de globalizare.

Franta si-a pus aceasta problema la nivel national anul trecut si multe dintre obiectivele specificate in comunicatul care a fost trimis Parlamentului European par sa fie preluate ad literam din proiectele francezilor. Dincolo de limbajul indigest, gasim in comunicat multe lucruri interesante. Primul dintre ele este principiul transparentei, adica obligatia tuturor celor care colecteaza date personale de a informa publicul in mod simplu si clar cum si de catre cine sunt colectate datele, in ce scop, pentru cat timp si care sunt posibilitatile de a accesa, a corecta sau a sterge aceste informatii - iar aceste posibilitati se vor obligatorii, in masura in care nu exista legi care sa le interzica.

Doua sunt insa prevederile ce au facut deja titluri mari in presa. Primul este inspirat din codul de bune practici francez si se enunta ca "dreptul de a fi uitat". Este evident ca vizate sunt retelele de socializare si motoarele de cautare, iar la modul practic aceasta inseamna posibilitatea de a te "evapora virtual". Este mai mult decat a-ti anula contul, pentru ca implica si stergerea tuturor datelor si a "urmelor" - de exemplu poze, comentarii sau mesaje. Adevarul este ca la momentul actual e foarte greu sa "scapi" de la Google sau Facebook, care par sa nu fi aflat ca oamenii sunt, totusi, muritori. A doua prevedere pare nevinovata: principiul portabilitatii datelor. Dar la modul practic inseamna ca am putea sa ne luam "bagajele" virtuale de pe Facebook si sa ne mutam in alta parte. Cu prieteni cu tot.

Mi-e teama insa ca dreptul de a fi uitat este foarte limitat si niciodata nu vom scapa de memoria inflexibila a internetului. Sa ne resemnam in fata faptului ca o remarca prosteasca de acum zece ani ne va insoti toata viata, iar cititori ocazionali o vor considera scrisa alaltaieri. E suficient sa facem o vizita la WayBackMachine - arhiva web-ului - ca sa ne convingem. Asa stand lucrurile, cred ca obiectivul cel mai important ramane "raising awareness": prea putina lume stie sa-si protejeze viata privata in spatiul virtual.