"Prin comparaţie cu anul 2008, în momentul de faţă firmele româneşti sunt mai îndatorate, înregistrează un capital de lucru negativ, expuneri comerciale de două ori mai mari şi au o capacitate de autofinanţare mult mai fragilă”, spune un raport al Coface România, firmă de risc şi consultanţă.

Mai mult decât atât, dacă ar exista şocuri similare precum cele resimţite pe durata anului 2009, atât pe canalul financiar, cât şi comercial, firmele româneşti au acum o imunitate mult mai slabă: practic, una din trei companii ar intra în incapacitate de plată, comparativ cu media de 20% înregistrată în 2009, spune Iancu Guda, services director în cadrul Coface România.

În acest moment, riscul este pe tot lanţul unui business, unui client şi se transferă către toţi ceilalţi.

„Pentru o politică eficientă a managementului riscului de credit nu mai este suficient să îţi cunoşti doar clientul. Trebuie să ajungi să cunoşti situaţia celor mai importanţi clienţi ai clienţilor tăi”, menţionează Iancu Guda.

Parcă sunt două lumi: cea macro, unde creşterea economică depăşeşte 5%, unde dobânzile sunt la cel mai scăzut nivel din istorie – ROBOR la trei luni este de 0,8% -, şi cea micro, unde 7 din 10 companii îşi plătesc mai târziu furnizorii, durata medie de colectare a creanţelor a crescut de la 60 de zile la aproape 114 zile, iar furnizorii au devenit cei mai mari creditori ai companiilor, luând locul băncilor.

Toată lumea vrea antreprenori români, dar mediul în care acţionează ei este din ce în ce mai dificil şi mulţi îşi pun întrebarea dacă mai are sens să facă acest lucru. România stă cel mai prost din Europa la numărul de companii pe cap de locuitor: 23 la mie; spre comparaţie, în Cehia raportul este de 140 la mie.

Pentru că nimeni nu s-a îngrijit în criză de companiile româneşti, care în marea lor majoritate sunt mici şi mijlocii (nu toată lumea poate să fie Dedeman, cu 1 miliard de euro cifră de afaceri), situaţia din businessul românesc nu este tocmai roz, contrastând cu această creştere economică, şi la un moment dat s-ar putea să explodeze.

Politologul american George Friedman, în cartea sa „Puncte de presiune: Despre viitoarea criză din Europa”, spune că cel mai periculos lucru într-o societate, într-o economie, într-o ţară este atunci când clasa de mijloc începe să sărăcească.

„Săracii sunt săraci şi este, de obicei, greu să îi faci să sărăcească şi mai mult, iar dacă lucrurile acestea se întâmplă, nu este o schimbare radicală şi este, deseori, ceea ce ei aşteaptă de la viaţă. Dar un profesonist de 40 sau 50 de ani se confruntă cu o criză la care nu s-a aşteptat, pe care nu a provocat-o şi care i-a schimbat profund percepţia de sine. El şi-a pierdut nu doar averea, câştigată prin muncă, ci şi imaginea pe care o are despre sine. Cine este el, dacă nu un avocat, sau un medic, sau un proprietar de magazin? Când clasa de mijloc cade în mijlocul şomerilor săraci şi când această cădere este ceva inexplicabil şi, mai rău, ceva din care nu pare să existe o şansă de revenire, atunci începe instabilitatea politică”, spune Friedman.

Ironic, şansa României a fost că nu a reuşit să dezvolte atât de mult o clasă de mijloc care să fi pierdut atât de mult în criză, cu toate că avem foarte multe cazuri. Dar cei care au avut businessuri care au căzut în criză îşi îndreaptă furia către bănci, pentru că nu le-au susţinut când afacerile au căzut.

De asemenea, pe scena politică, cei care au avut o afacere mică sau mijlocie au întors spatele PDL şi PNL, partide pe care le considerau de-ale lor, care sprijineau capitalul românesc, mai ales după introducerea cotei unice de 16%.

Ca reacţie, mulţi s-au îndreptat către PSD, care a avut în campania electorală o retorică naţională şi le-a dat impresia că ar putea să-i sprijine mai mult.

Toată lumea se uită stupefiată la scena politică, încercând să înţeleagă ce se întâmplă, de ce un partid şi-a dat jos prin moţiune de cenzură propriul premier. 

Companiile româneşti mici şi mijlocii vor îndura cât vor îndura, dar la un moment dat frustrarea şi revolta lor, pentru că nu au niciun sprijin politic, se vor vedea în piaţă, mai ales că nu vor avea ce să mai piardă.

Băncile nu mai susţin atât de mult antreprenorii români, atât timp cât ei nu-şi capitalizează companiile şi nu vin în business cu banii lor.

De partea cealaltă, antreprenorii fie nu mai au bani, fie nu mai vor să-i pună la bătaie, pentru că nu ştiu încotro se va duce afacerea.

Conform unei prezentări a viceguvernatorului BNR Liviu Voinea, doar una din cinci companii care ar putea să facă investiţii chiar face acest lucru.

Dar toată lumea se îndreaptă în final către stat, fie că sunt companii, fie că sunt bănci, de la care aşteaptă fie bani – programul Start-Up Nation -, fie garanţii, fie comenzi, fie lucrări în infrastructură şi educaţie.

Iar partidele politice, guvernul, indiferent care va fi el, nu vor avea de unde să ofere acest lucru, pentru că nu au pus nimic, nu au însămânţat când trebuia.

Gândiţi-vă că toate aceste companii mici şi mijlocii duc în spate cel puţin 2,5 milioane de angajaţi care, la rândul lor, vor să aibă un salariu din care să-şi cumpere o maşină, să ia un credit pentru apartament sau să se ducă în vacanţă.