Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara. Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.

Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura - aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare - n-o s-o gasiti in randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate, dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea sa plateasca impozite putin mai mari.

Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in primavara trecuta un articol cu titlul "Bocetul celor 1%", vorbea despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de fonduri ca el.

Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de impozite lasate de administratia Bush - si daca impozitele vor urca din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.

Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal. E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat sa traga in jos America, in virtutea programului lui "anticolonialist" si ca "SUA sunt conduse dupa idealurile unui membru de trib Luo din Kenya in anii '50". Cand vine vorba de aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de discurs civilizat si rational nu se mai aplica.

In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a devenit acceptabila, chiar sic.

Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru toata lumea.

In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa de venituri - impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva bani si pentru ei.

Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de "mi-se-cuvine" extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i pastreze. "Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate civilizata", spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa vreme in urma.

Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul bogatasilor napastuiti.

Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor, politicienii le resimt durerea - o resimt mai acut, asta e clar, decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca, casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat - intr-un fel sau altul - puteti fi siguri ca oamenii care acum apara veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.

Dar cand ei spun "noi toti", ei de fapt spun "voi toti". Sacrificiile sunt pentru cei mici.