După mai bine de un an, am terminat de citit una dintre cele mai interesante cărţi de geopolitică (848 de pagini) care mi-au trecut prin faţa ochilor – Confidenţele unui ambasador sovietic la Washington –, o carte de memorii scrisă de Anatoli Dobrînin, cel care, timp de 27 de ani, i-a reprezentat pe sovietici în Statele Unite. A fost numit ambasador de Hruşciov în 1962, când avea 43 de ani, pe vremea lui Kennedy, tocmai când începea războiul rachetelor din Cuba. A prins şase preşedinţi americani şi s-a reîntors la Moscova pe vremea lui Gorbaciov, când la Casa Albă venise George W. Bush. De altfel, el a fost retras de la post de Gorbaciov, care voia să schimbe liniile – o retragere pe care Anatoli Dobrînin a considerat-o o greşeală şi, de aceea, în ultimul capitol al cărţii îl face praf pe celebrul lider sovietic, care, prin Perestroi-ka lui, a determinat căderea imperiului sovietic, pierderea puterii şi influenţei URSS în lume şi pierderea influenţei asupra tuturor statelor foste comuniste, începând cu Germania Democratică – RDG – şi până la România.

Kremlinul nu a uitat niciodată că i-a fost luată şi a pierdut influenţa în fostele ţări comuniste şi, de aceea, va face tot posibilul să o recupereze, chiar dacă va trebui să apeleze la război.

Iar Ucraina este primul pas. Retragerea militară ordonată de Gorbaciov din fostele ţări comuniste şi, în special, din Ger-mania de Est a fost o greşeală de neiertat din perspectiva lui Anatoli Dobrînin – mai ales că liderul soviet-ic nu a obţinut altceva decât bani (şi aceia mult prea puţini, care nu au fost suficienţi pentru a acoperi criza din Rusia şi din fostele ţări parte a URSS) şi un premiu Nobel, care i-a satisfăcut doar orgoliul lui Gorbaciov.

Dacă aş fi citit această carte acum cinci ani, înainte să izbucnească războiul din Ucraina, poate ar fi trecut neobservată. Dar, în lumina războiului, în lumina a ceea ce se petrece acum, când noul lider amer-ican Donald Trump vrea să schimbe, cel puţin până acum, doar prin retorică, politica internă a NATO, prin lumina evenimentelor apărute odată cu prăbuşirea URSS, cartea are o altă semnificaţie. România a avut un noroc fabulos, a avut o fereastră unică în toată istoria ei, pentru că a putut să intre în NATO în 2004 şi în Uniunea Europeană în 2007. Aceste decizii au fost luate la începutul anilor 2000, atunci când Rusia era slabă din punct de vedere economic, social, politic şi geopolitic. Dacă ar mai fi durat câţiva ani, odată cu venirea lui Putin la Kremlin, noi nu am mai fi intrat în NATO, pentru că ruşii nu ar fi fost de acord, aşa cum Putin nu a fost de acord în 2008 cu extinderea NATO până la graniţa Rusiei prin includerea Ucrainei. De aceea Putin a venit la Bucureşti, în 2008, la reuniunea NATO şi i-a ameninţat pe George W. Bush, preşedintele american, şi pe Angela Merkel, cancelarul german, că o eventuală acceptare a Ucrainei în NATO va declanşa un război. Dacă aceste ameninţări ar fi fost făcute cu câţiva ani în urmă, nici România nu ar fi intrat în NATO şi ar fi rămas sub influenţa ruşilor. Episodul Ucraina de la reuniunea NATO de la Bucureşti, celebra masă la care au stat Bush, Putin, Angela Merkel, Băsescu, la Athenee Pal-ace, este descris şi de Angela Merkel în cartea ei, Libertate.

Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană a fost un lucru extraordi-nar, care ne-a schimbat cariera profesională şi viaţa socială. Pentru generaţia bunicilor şi a părinţilor, care au rămas în ţară, NATO şi Uniunea Europeană nu prea au însemnat mare lucru, pentru că anii trecuseră peste ei, căderea comunismului şi anii ’90 au fost cumpliţi, nu le-a adus nimic bun şi nu mai puteau să beneficieze în carieră de schimbările care s-au întâmplat. Erau deja la pensie. Dar, pentru că timpul nu stă în loc, nu se opreşte la noi, au venit alte generaţii care s-au trezit deja în NATO şi Uniunea Europeană, nu au mai avut nevoie de viză pentru ieşirea din ţară, au beneficiat din plin de investiţiile străine, de creşterea salariilor din România, de creşterea puterii de cumpărare. Aşa că, pentru ei, NATO sau Uniunea Europeană nu au aceeaşi semnificaţie. Poate de aceea mulţi sunt fascinaţi de alte cuvinte, de o altă retorică, care mizează pe suveranism, populism, naţionalism etc. Dar nu numai ei.

Este greu de înţeles, când te aşezi la o masă deja pusă de alţii, cu sushi, avocado, burgeri, gelato, cafea de specialitate, ce semnificaţie are securitatea adusă de NATO. Nu explicită, ci implicită. Aproape toate investiţiile străine care au determinat creşterea economică a României şi recuperarea decalajelor faţă de UE au venit în România datorită umbrelei NATO şi a Uniunii Europene. Mulţi sunt beneficiarii unor salarii de peste 1.000/2.000 de euro pe lună datorită acestei umbrele.

Pentru noi, generaţia decreţeilor, pierderea acestei umbrele, pierderea securităţii adusă direct şi indirect de americani, pierderea banilor de la Uniunea Europeană ar fi o catastrofă. Dar pentru generaţiile de di-naintea noastră, pentru care tranziţia nu a însemnat mare lucru, ci dimpotrivă, pentru generaţiile de după noi, care vor să experimenteze, ar fi o revanşă şi un alt experiment, o altă experienţă. Nu ştiu cum se vor desfăşura evenimentele, mai ales în lumina retoricii lui Donald Trump, mai ales a noii administraţii de la Casa Albă, nu ştiu cum se va termina războiul din Ucraina, nu ştiu ce înţelegere vor face americanii şi ruşii, nu ştiu dacă Europa va reuşi să strângă rândurile în faţa acestor schimbări, pentru care nu este pregătită, dar sper ca norocul/vremurile să ţină în continuare cu noi, iar evenimentele pe care le trăim acum intern să fie doar un simplu episod.

Dacă generaţia mea, a decreţeilor, a fost prima şi principala beneficiară a NATO şi UE, noi ce lăsăm mai departe?   

cristian.hostiuc@zf.ro