Ce face viaţa să merite trăită? Ce ne menţine vii, plini de speranţă şi implicaţi?

Sensul vieţii este să îi dăm un sens vieţii. Este un lucru activ. Suntem constructorii propriului nostru sens. Dar, pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să înţelegem jocul vieţii. Prea mulţi oameni îşi trăiesc vieţile ocupate trecând prin rutină... dar simţindu-se goi, neinspiraţi, morţi pe dinăuntru. Psihologii numesc acest fenomen „lâncezeală”; sentimentul că „nu contez, îmi lipseşte direcţia sau sensul sau nu sunt provocat să devin o persoană mai bună”.

Dacă există un sens al vieţii, atunci nu ar fi accesibil pentru toţi?

Luaţi în considerare patru adevăruri paradoxale în vederea căutării unui răspuns:

 Uită de „echilibru”, găseşte-ţi fericirea în schimb. „Urmează-ţi fericirea”, filosofia lui Joseph Campbell despre viaţă, articulează rădăcina insatisfacţiei noastre existenţiale. În „Puterea mitului” observă: „Dacă îţi urmezi fericirea, te pui pe un fel de traseu care a fost acolo tot timpul, aşteptându-te, şi viaţa pe care ar trebui să o trăieşti este cea pe care o trăieşti. Oriunde te afli - dacă îţi urmezi fericirea, te bucuri de acea revigorare, de acea viaţă din tine, tot timpul.” Adesea ne pierdem drumul „spre fericirea noastră”, conformându-ne noţiunilor limitative ale societăţii despre succes, unde absorbim pasiv ceea ce este la modă sau acceptabil. Dar aceasta este o capcană. Încercăm să aparţinem altora, dar uităm să ne aparţinem nouă înşine. Trebuie să rezişti acestei atracţii, să îţi eliberezi imaginaţia, să îţi eliberezi curiozitatea. Asumă-ţi mai multe riscuri, nu te compromite la o viaţă sigură, dar lipsită de satisfacţii. Fericirea nu înseamnă doar să-ţi găseşti pasiunea, ci să trăieşti cu pasiune. Şi ce putem spune despre noţiunea de echilibru între muncă şi viaţă? Aş argumenta că este mult prea simplistă – şi nefolositoare. Oamenii găsesc dificil să echilibreze „munca şi viaţa” deoarece aceasta nu este o chestiune de echilibru – sau de flexibilitate. Este vorba despre „îmbogăţirea vieţii”. Întrebarea este: „Găsesc un scop în ceea ce fac? Aduc ceva frumos în lume, de care pot fi mândru? Încălzesc inimile oamenilor şi le hrănesc sufletele? Sunt provocat să devin un om mai bun?” Pentru că, făcând acest lucru, generăm energie, asemenea dinamurilor – pentru noi, pentru cei dragi, prieteni, parteneri şi comunităţile noastre. Energia umană nu este o resursă rară, epuizabilă, aşa cum ni se spune. Viaţa nu este alcătuită din compartimente separate. Este o experienţă unică, nedivizată, magică. Nimic în natură nu este „în echilibru”, totul este în mişcare. Este timpul să trecem dincolo de cerinţele aparent contradictorii ale muncii şi vieţii şi să ne reimaginăm viaţa ca pe o sinteză creativă de experienţe. Minţile strălucite rareori folosesc cuvântul „echilibru”. Poate pentru că semnalizează o limită imaginară, un compromis, o „cutie” care este contrară căutării lor de excelenţă. Ele găsesc adevărata armonie prin excesul de emoţie, pasiune şi abilitatea lor de a canaliza energia pentru a-şi „urma fericirea”.

„Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranţă pentru ei.” Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi şi mai siguri, captivi în propria noastră „înţelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăuşă şi gândirea curioasă şi fluidă.

Prin dezechilibru putem găsi excepţionalul şi extraordinarul.

Găseşte-ţi limita. Şi nu te teme să o împingi mai departe.

 Tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Viaţa este o aventură, aşteptând să fie descoperită. Drumul este plin de bucurie şi durere. Dar această durere este darul pe care nimeni nu şi-l doreşte... Vremu­rile grele, durerea, disciplina, toate acestea sunt prietenii tăi – pentru că tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Uneori, prăbuşirile pot deveni descoperiri... Pentru ca un diamant să devină strălucitor şi frumos, trebuie să treacă printr-o presiune şi căldură imensă. Uneori, cel mai rău lucru din viaţa noastră poate fi cel mai bun – o fereastră către noi orizonturi, o oportunitate de a schimba direcţia, un memento pentru a căuta mai mult în viaţă... Este diferenţa dintre ceea ce vrem şi ceea ce avem nevoie. După cum spune zicala: „alegeri grele, viaţă uşoară”. Când îmbrăţişăm provocarea, pe deplin şi sincer, putem privi înapoi la ceea ce am realizat şi simţi mândrie pentru ceea ce am depăşit... Durerea poate fi punctul de cotitură în vieţile noastre, pentru a face mai mult, a fi mai mult şi a realiza mai mult decât am crezut vreodată posibil.

 Iubeşte ca un erou. Societatea noastră modernă este obsedată de autoîngrijire. Dar atunci, de ce devenim mai slabi, mai fragili şi mai puţin fericiţi? În ciuda faptului că „bunăstarea” este la modă în organizaţii, nivelurile de angajament global şi satisfacţie în viaţă au scăzut – mai puţin de 25% dintre angajaţi sunt complet implicaţi la locul de muncă, conform Gallup. Am greşit oare? Ei bine... se pare că răspunsul nu este prioritizarea propriei noastre bunăstări. Am promovat comportamente excesiv de egocentrice, individualiste, comercializate ca „auto-realizare”. Totuşi, cu toţii avem nevoie profundă de a ne strădui pentru ceva mai înalt decât noi înşine pentru a simţi că suntem folositori altora. Încetează să te gândeşti la tine primul şi la propria ta autoconservare. Iubirea este sacrificiu. Dacă nu găseşti ceva pentru care eşti dispus să mori, nu ai experimentat iubirea pentru viaţă. Sacrificiul unei mame pentru copilul ei, sacrificiul unui lider pentru poporul său, al unui războinic pentru ţara lui.

 Trăieşte viaţa acceptând moartea. „Un sine care continuă să se schimbe este un sine care continuă să trăiască”, a scris Virginia Woolf. Ca oameni, căutăm permanenţă şi stabilitate, în ciuda unui univers al schimbării constante. Şi totuşi, acest lucru duce la complăcere, stagnare, o moarte vie. Filosoful american Ralph Waldo Emerson a surprins frumos acest paradox: „Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranţă pentru ei”. Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi şi mai siguri, captivi în propria noastră „înţelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăuşă şi gândirea curioasă şi fluidă. Cheia creşterii este reînnoirea. Acesta este testul suprem al respectului de sine şi al iubirii de sine. Curajul de a permite morţi şi renaşteri în interiorul nostru, atât de central în aventura eroului, este antidotul stagnării noastre. Capacitatea de a ne mişca, schimba, învăţa şi surprinde pe noi înşine, astfel încât să ne putem menţine spiritul viu, în muncă şi în vieţile noastre. Acceptarea morţii este o chemare de a trăi pe deplin, cu bucurie şi urgenţă. Steve Jobs a spus: „Moartea este foarte probabil cea mai bună invenţie a vieţii. Este agentul de schimbare al vieţii”. În mitologia greacă, zeii îi invidiau pe oameni pentru că erau muritori, pentru că orice moment ar putea fi ultimul nostru – şi asta face viaţa mult mai frumoasă şi mai preţioasă.

Ultimul şi cel mai paradoxal dintre toate este că nu există o singură cale către o viaţă semnificativă. Fiecare o face diferit.

Trebuie să o descoperim pentru NOI ÎNŞINE!

Nu există reguli fixe, nici certitudini.

Totul trebuie interpretat şi adaptat la circumstanţe diferite. În Grecia Antică, acest lucru se numea „phronesis”, înţelepciunea practică şi judecata pentru a naviga prin viaţă.

Gândeşte, provoacă şi, în cele din urmă, găseşte-ţi propria cale de a da sens vieţii.