Cei de la Telegraph sunt conştienţi că Marea Britanie este o destinaţie favorită a investiţiilor, că engleza este limba de business a lumii, că în Londra sunt mai mulţi bancheri francezi decât la Paris sau că dispun de sisteme legislative şi fiscale bine puse la punct sau de infrastructură în regulă. Dar competitivitatea înseamnă mai mult, înseamnă şi timp liber, scenă artistică, şcoli; mai mult, spu-nea jurnalistul britanic, tot sistemul trebuie upgradat, adus la nivelul secolului XXI, alături de oameni şi sisteme care încurajează inovaţia şi creativitatea. Sincer, mi s-a părut exagerat să ai astfel de probleme, dar de fapt asta se cheamă luciditate şi viziune.

Tânărul cu care m-am întâlnit mi-a scris, iar istoria lui a apărut în revistă la un moment dat. A lucrat de-a lungul şi de-a latul lumii, din Asia până în nordul Europei, pe mare şi pe uscat, pentru mari companii. Cel mai recent a lucrat pentru un gigant al transportului mondial, o companie cu tradiţie şi proceduri stricte - a dat în jur de 15 interviuri pentru a obţine postul, faţă în faţă sau la telefon. A reuşit să obţină postul şi, din ce mi-a povestit, a fost o perioadă bună pentru el. Acum a decis să se întoarcă acasă şi îşi căuta un job; şi, ce să vezi, ce a funcţionat în Asia sau în Europa nu mai funcţiona în România, iar oamenii de aici decideau rapid, nu după câteva întâlniri, că omul nu se potriveşte cu compania lor. Ba era supracalificat, ba ce dacă vânduse avioane, dacă nu a vândut carton pre-sat nu e în regulă, ba banii erau o problemă, ba cine mai ştie ce ieşea din normele locale şi nu se lega nimic.

Înţeleg că ceea ce trăieşte tânărul de care povestesc este un fenomen real - povestea de multe ori tulbure a celor care se întorc din străinătate şi descoperă că nu se mai potrivesc cu societatea de aici. În ciuda competenţelor acumulate, în ciuda cunoştinţelor căpătate, în ciuda numelor de companii de pe fostele cărţi de vizită, aceşti oameni îşi găsesc cu greu locul, de multe ori făcând compromisuri nedrepte. Şi nu este numai cazul celor care au lucrat, ci şi al tinerilor care au mers la studii în străinătate. Îmi cer scuze pentru generalizare, unii chiar nu-şi au locul în ce o să spun mai departe, dar trebuie să zic: în alienata societate românească, prinşi într-o competiţie absurdă şi în jocuri pe care nu mai vrem şi nu mai putem să le desluşim, marcată freudian de un complex de infe-rioritate cleios, mulţi nu mai au loc. Uite o temă interesantă pentru ştabii acestei naţii, după ce vor fi rezolvat cele câteva diferenţe care ne separă de Marea Britanie - climatul politic, economic şi social, infrastructura, legile, taxele, sistemul de învăţământ. Avem nevoie de competenţe şi de oameni care să ştie să facă lucruri şi care să le şi facă, nu doar de politruci care au răspunsuri la orice, dar nu mişcă un pai. Oameni care să fi lucrat în lume, care să ştie ce înseamnă responsabilitatea şi corectitudinea şi colaborarea. Ce le oferim, cum îi primim, cum inversăm exodul creierelor?

În urmă cu şapte ani am scris un text pe aceeaşi temă, care se chema „Iarba înaltă de acasă“ în care am povestit un banc; îl reiau, pentru că rămâne de actualitate:

Un ministru vede într-o seară, după ce iese din instituţia pe care o conduce şi urcă în maşina de serviciu, doi bărbaţi care mâ-ncau iarbă pe marginea drumului. Îi spune şoferului să oprească, coboară şi se îndreaptă spre cei doi.

„De ce mâncaţi iarbă?“, îl întreabă pe primul.

„Nu avem bani, suntem şomeri şi săraci şi suntem nevoiţi să mâncăm iarbă“, răspunde cel întrebat.

„Păi veniţi la mine acasă şi vă dau eu suficientă mâncare“, răspunde ministrul.

„Oh, domnule, am soţie şi trei copii. Sunt acolo, sub copac“, arată primul om.

„Să vină şi ei“, răspunde ministrul. „Şi tu poţi veni“, continuă el, întorcându-se spre al doilea om.

Umil, acesta răspunde că are nevastă şi şase copii. „Îi luăm pe toţi“, spune ministrul, hotărât.

Intră cu toţii în maşină, o mulţime de oameni într-o maşină altfel încăpătoare, dar care se dovedeşte, acum, prea mică. Pe drum, unul din cei doi zâmbeşte recunoscător: „Domnule, vă mulţumim pentru bunătate şi pentru că ne-aţi luat pe toţi!“.

Ministrul, zâmbitor şi el: „Mă bucur şi eu. O să vă placă la mine acasă. Am o curte mare şi iarba are un metru înălţime!“.

Ilustrez cu o „Pieta“ a maestrului Corneliu Baba.