Magazinele Kaufland, Lidl, Aldi nu sunt prezente în Franţa şi nici magazinele Carrefour sau Auchan nu sunt prezente pe piaţa germană.

În schimb, toate aceste magazine sunt prezente în România, o piaţă unde nu există niciun brand românesc care să se bată cu ele.

Nu ştim să ne apărăm interesul naţional, spune cititorul.

Dar care e interesul naţional? Că fiecare dintre noi vedem lucrurile diferit, iar cei care conduc din punct de vedere politic şi economic, care au decizia pe mână şi pot schimba ceva, dacă vor, văd altceva. Sau nu gândesc/văd nimic şi lasă lucrurile să evolueze de la sine.

Pentru mine, din perspectiva de client, prezenţa acestor mari retaileri străini este foarte bună. Chiar şi prezenţa lor cu magazine în mijlocul oraşului, în proximitate. Doar cobor din bloc şi la 5-10 minute distanţă am patru opţiuni de magazin.

Pentru că sunt multe reţele şi fiecare încearcă să câştige cât mai multă cotă de piaţă, există şi o concurenţă la nivelul preţurilor.

Teoria mea este că politicile de preţuri ale marilor reţele din criză încoace au fost şi sunt cele mai bune instrumente de politică monetară. Inflaţia nu a fost redusă, până la deflaţie, de către politica monetară a Băncii Naţionale, ci de politicile concurenţiale ale reţelelor de comerţ modern, fie ele supermarketuri, hipermarketuri, cash & carry, discounteri şi magazine proximitate. Şi de reducerea TVA, bineînţeles. Dacă vă amintiţi, magazinele se băteau în preţuri chiar înainte de reducerea TVA.

Nu are BNR atât de multe instrumente de politică monetară câte formate de magazine sunt pe piaţa românească.

Lupta în preţuri pentru a lua o felie cât mai mare din portofelul românului a dus inflaţia în jos, rezultând şi o scădere majoră a dobânzilor la lei. Mai mult decât atât, lupta din retail a ţinut preţurile jos, chiar dacă s-au majorat salariile.

Credeţi că o dobândă de 0,8% pe an la indicele de referinţă ROBOR la trei luni, folosit ca reper pentru creditele în lei, are la bază numai politicile lui Isărescu la BNR, într-o ţară în care o bună parte din bani se duce pe alimente? Cred că mai degrabă au fost mai eficienţi cei care se ocupă cu stabilirea preţurilor în magazine.

Pentru mine, ca şi client, prezenţa în România a acestor mari reţele de magazine este un lucru bun.

Piaţa s-a definit în aşa fel încât aceşti retaileri străini controlează comerţul final, pentru că firmele româneşti nu au avut suficientă putere. Acesta este un fapt.

Cei de mai sus, care au decizia în mână, ar trebui să vadă şi să spună, după cum gândesc ei, dacă acest ”pachet de control“ este bun sau nu şi pentru cine.

Probabil că pentru furnizorii români, care trebuie să intre în magazine, acest lucru nu este tocmai cel mai fericit scenariu. Dar oricine ar fi proprietarul magazinelor, care atrag oamenii, şi-ar proteja afacerea.

Bineînţeles că furnizorii ar vrea să vândă mai degrabă la magazinele mici, unde le dau marfa pe credit şi de unde pot obţine un preţ mai mare, care, bineînţeles, ulterior se vede în preţul final pe care îl plăteşte un client, adică eu.

Un mare retailer, care are sute de mii şi milioane de clienţi, îl strânge cu uşa pe furnizor, reducându-i marja până aproape nu-i mai lasă nimic, pentru a câştiga el.

Pentru noi, cei care cumpărăm o sticlă de lapte, o pâine sau fructe, ar trebui să ne intereseze lupta din culise dintre furnizori şi magazine?

De foarte multe ori invocăm ”interesul naţional“ atunci când analizăm anumite situaţii. De ce ar trebui eu, un client, să plătesc preţul interesului naţional, văzut de alţii în alt fel?

Există o întreagă discuţie legată de faptul că România este numai o piaţă de forţă de muncă pentru investitorii străini, respectiv ei ne trimit comenzile cele mai ieftine, noi executăm produsele în care încorporăm doar manopera şi taxele, iar cea mai mare parte din preţul final este luată de multinaţională.

În mod cert aşa este.

Dintr-un BMW de 30.000 de euro, numai 1.000 de euro este făcut în România: volane, curele de transmisie, oglinzi etc.

Dar noi nu avem brandul BMW, din păcate. Istoria, cercetarea, dezvoltarea au preţul lor.

Poate peste zece ani România va face 2.000 de euro dintr-un BMW, iar acest lucru va însemna un progres imens.

Poate este o erezie naţională ceea ce spun, dar interesul meu naţional este să avem şi mai mulţi investitori străini care să refacă pieţe, sectoare, industrii sau să construiască altele noi, pentru a avea de unde ”să furăm“ cunoştinţe, pieţe, contacte, să fim furnizori pentru ei, pentru a intra pe lanţul global de producţie şi desfacere şi, în final, de încasare a banilor.

Ăsta-i preţul pe care aş vrea să-l plătesc, şi nu unul în care se închid pieţele de teamă să nu ne invadeze străinii.