Diverşi se străduiesc zilele acestea să contabilizeze explicaţiile raţionale şi emoţionale ale rezultatului alegerilor prezidenţiale. Scrutin care a adus un primar de provincie, lipsit de carismă, vioiciune şi verb iute să locuiască cinci ani în prima reşedinţă publică a ţării, Palatul Cotroceni, şi care l-a aruncat pe premierul-preşedinte de partid într-un marasm de durată, cu final care încă nu poate fi prevăzut.

Este acum un început al anotimpului îngăduinţei şi al aşteptărilor pentru preşedintele ales Klaus Iohannis. De care au avut parte şi ceilalţi preşedinţi, aduşi în dealul Cotroceniului de valurile molcome sau agitate ale votului negativ. Şi cum pe catwalk defilează moda recurentă a scrisorilor deschise, este o competiţie a epistolelor, în care noului preşedinte i se cer câte în lună şi în stele.

La firitiselile interne s-au adăugat prompt blagoslovelile liderilor lumii civilizate, un nor gros de tămâie fiind în formare accelerată în jurul lui Iohannis. Noul cult al personalităţii se construieşte cu un larg concurs, interesat sau inocent.

Însă situaţia reală nu seamănă nici pe departe cu un sfârşit şi început de altă lume (mai bună, mai curată, mai mirosind a flori). Mai curând adie a convieţuire de cursă lungă, atât de dragă românilor. Momentan, în firea şi în mersul lucrurilor, preşedinte este tot Traian Băsescu. În mersul, dar nu şi în firea lucrurilor, premier este tot Victor Ponta, iar pâinea şi cuţitul le au tot al său PSD (dimpreună cu sateliţii).

Traian Băsescu a declarat în clar că vrea să fie preşedinte până în ultimul minut al mandatului. A avut o intervenţie cam bâlbâită de la pupitrul prezidenţial, în care a făcut ce ştie mai bine: să dea cu măturica. E drept, nu cu aceeaşi vigoare a vremurilor bune. După care s-a dus (altfel cum?) să îşi înalţe moralul la o locantă, în mijlocul spiritului ludic întreţinut cu sârg de membrii partidului bretonului blond.

La Victor Ponta e mai întunecat, mai crâncen şi mai cu lacrimi. Nici vorba de locantă. Poate doar pentru vreo domolire de urgenţă a amarului. Ponta s-a ascuns în nişte munţi figurativi, la refacere. Nu ştiu dacă acolo va avea revelaţii suficient de puternice, care să îl ducă la o înţelepciune de pe urmă. Şi care să aibă ca efect curăţarea locului din jurul său.

Mai curând, de pe unde este, Ponta se va întoarce mai îndârjit. A pierdut totul, deci nu are nimic de pierdut. Şi va încerca, din răsputeri, să consolideze polul de putere din jurul său. Alternativa este punerea sa în carantină. Este o realitate cruntă, care nu poate fi eludată, nici de prietenii, nici de neprietenii săi: milionul năucitor de voturi diferenţă la care a fost înfrânt.

Ce are de făcut, în acest context, noul preşedinte Klaus Iohannis?

Să înveţe. Deocamdată, Iohannis se complace în tripla ipostază preşedinte - şef de partid de opoziţie - primar. Incorectă şi din care dă indicaţii amestecând rostul puterilor în stat. Indicaţiile au fost însă respectate de şifonatul nostru parlament, doar pentru că instituţia din urmă, de voie - de nevoie, a catadicsit să scape de băieţii şi fetele rele, înfiorată că ar putea avea de a face cu o nouă furie populară. În schimb, noul preşedinte, pe care nu îndrăzneşte încă nimeni să-l pună la masă pentru „alfabetizare“, i-a ciufulit total incorect pe ambasadori, lucru pe care „muribundul“ Băsescu l-a sancţionat, pe bună dreptate.

Să aibă înţelepciunea de a-şi alege oameni de la care să accepte să înveţe şi nu zornăitori de cădelniţe. Am văzut câteva nume de posibili consilieri şi nu sunt deloc încurajatoare. Klaus Iohannis nu trebuie să fie prizonierul tămâii.

Să înveţe să relaţioneze. Klaus Iohannis are dificultăţi în acest sens, date de o neliniştitoare rigiditate interioară. Un preşedinte lovit de autism social este un nonsens. Un preşedinte care nu ştie să relaţioneze în atmosfera de salon a lumii mai-marilor lumii este o catastrofă.

Klaus Iohannis trebuie să ştie (dacă nu, iar să înveţe) că simpatia poporului este capricioasă. Că oamenii pot fi lesne dezamăgiţi şi că de reacţii nici Cel de Sus nu te poate feri. Că poţi veni pe un val al speranţelor şi sfârşi trimis în adânc, ca un surfer nepriceput. Că acest scut al virtuţilor de sorginte teutonică nu îl face inatacabil şi că vor fi momente ale adevărului, în care probabil se va dovedi că asemenea virtuţi (prin apartenenţă, prin asociere) nu sunt şi ale eului interior.

În sfârşit, Klaus Iohannis trebuie să aibă modestia de a învăţa. Din greu, repede. Modestia este ea însăşi o lecţie.

Un candidat la preşedinţie, care s-a pierdut pe drum într-un fel nedemn şi inexplicabil, deşi avea toate calificările necesare pentru post, obişnuia să spună (just) că în meseria de prezident nu te poţi califica la locul de muncă.

Klaus Iohannis se află în situaţia de a se califica, în multe, la cel mai pretenţios loc de muncă din România.

Omul cât trăieşte învaţă, nu?