Mai recunosc ca fac parte din grupul nefericitilor pe care ii intreaba lumea. Orice. Unde e strada cutare, spitalul 9, piata Icsulescu sau incotro e Ploiestii.

Si mai reunosc ca, manat de cele mai bune intentii, chiar incerc sa explic unde se afla, in viziunea mea, strada, spitalul, piata sau Ploiestii; dar de cele mai multe ori am constatat ca am trimis nestiutorii in cu totul alte parti. Ultima isprava m-a lecuit definitiv - este vorba de o juna care, in statia de metrou Piata Victoriei, m-a intrebat cum ajunge la Aurel Vlaicu (e a doua statie).

Nu-s de ce, da’ am fost convins ca Vlaicu e Costin Georgian, asa ca i-am explicat pe indelete cum sa ajunga, unde sa schimbe si tot restul, trimitand sarmana faptura taman in partea opusa celeia in care voia sa ajunga. Ii cer scuze si o incredintez ca am incetat sa incerc sa mai fiu amabil aiurea; de atunci l-am luat pe "nu stiu" in brate, putin nepoliticos, dar macar nu mai incurc pe nimeni.

Din considerentele enumerate mai sus, marturisesc ca mi-a fost un pic teama in momentul in care am fost solicitat sa fac parte dintr-un juriu care sa aleaga cel mai bun plan de afaceri conceput de studenti, etapa nationala dintr-un concurs international. M-am intrebat instantaneu daca nu cumva o sa-i incurc pe oamenii aceia, ei poate vor vrea la Aurel Vlaicu si eu cu Costin Georgian, adica.

Mi-am ingramadit temerile sub pres, totusi, m-am infatisat la locul faptei si am purces la treaba; colegii de jurizare au fost niste oameni deosebiti care m-au ingaduit pe langa ei, am zis fiecare ce si cum, pe urma am citit unul, doua, trei, patru si cinci planuri, le-am mai luat odata la mana, m-am decis, am tras cu ochiul la o colega care se decisese si ea, apoi la altcineva si am rasuflat oarecum usurat, eram in drum spre Aurel Vlaicu.

Cel mai mult mi-a placut la discutiile cu tinerii afaceristi in devenire, unde am avut de tot si toate: junele entuziast si dezinvolt care venise mai mult pentru a-si verifica ideea (foarte buna, altfel, dar insuficient fundamentata), doi tineri temeinici si la locul lor, care pregatisera chiar si un fel de mic show de prezentare, altul convins si convingator in zicere, un talent innascut de vanzator care te putea aburi/fermeca rapid, un altul care cred ca visa sa se imbogateasca rapid, ideea era fezabila dar nu in colaborare cu companiile de acum din Romania si cei cu planul castigator, fastaciti uneori dar extrem de determinati.

Ideile, despre care nu pot spune prea multe ca ne-au pus sa semnam acorduri de confidentialitate, erau cate una pentru Romania anilor 1998, 2001, 2005 si 2010, ultima fiind atemporala spre nerealizabila. Planurile in sine s-au mai jucat cu cotele de piata, cu incasarile sau cheltuielile, dar erau fezabile in limite rezonabile. Discutiile au mai schimbat un pic ierarhia, dar nu decisiv. Surpriza din ochii castigatorilor a fost premiul pe care l-am capatat eu de acolo. Pe langa asta, am tras totusi si niste concluzii, ca doar n-am insirat degeaba toata istoria.

Prima, se cauta in continuare nise, lucru care nu-i rau in esenta, dar nisele nu mi se par a fi zone in care sa se inghesuie lumea, tocmai pentru ca sunt nise. Am citit undeva ca trei din patru start-up-uri americane esueaza si ca peste 70% din absolventii de Harvard sunt esecuri in business (valorile sunt aproximative, dar ati prins ideea). La noi tinerii mi se par destul de putin dispusi sa riste, si cred ca acesta nu-i un lucru bun, mai bine sa traiesti emotia riscului decat sa jinduiesti la magia "tunului".

Pe urma mi s-au parut, e adevarat, cu doua exceptii, prea conectati cu "afara" si mai putin cu Romania. Tanarul vanzator inascut pomenit mai sus, pe care l-am incredintat ca ar putea vinde linistit ceva avioane celor de la Boeing, ar fi facut furori intr-o multinationala, daca nu cumva deja face. Dar contactul cu Romania mi s-a parut putin deformat. Nu ca business-ul strain n-ar avea principii excelente, dar cred ca acestea trebuie un pic adaptate la specificul locului. Nu chiar vanzatori de hot-dog in itari si camasi inflorate, dar cam pe acolo.

Si daca nu s-au zgarcit la mobilier si dotari, s-au zgarcit cam toti la salarii, ceea ce pentru niste tineri care ar cam fi viitorul capitalismului romanesc iara nu mi s-a parut foarte in regula: sincer, daca ar veni la angajare undeva si li s-ar propune sumele avansate chiar de ei, majoritatea ar stramba din nas; iar banii oferiti sunt cel mai bun motor al determinarii colaboratorilor, indiferent cat de buna e ideea patronului in devenire. Le-am reprosat-o, iar cineva mi-a spus ca asta-i piata. "Sparge-o!", i-am zis.