O ştire nu prea băgată în seamă de presa din România: 2,1 milioane de cetăţeni, adică 89,1% din cei 63% dintre veneţieni care au votat online, s-au pronunţat pentru independenţa regiunii. Referendumul, care este, trebuie să spun din capul locului, neoficial, apare atât în siajul anexării Crimeei de către Rusia, cât şi al tot mai numeroaselor mişcări separatiste din Europa, din ce în ce mai vocale, de genul Scoţiei sau Cataluniei. Veneţienii se bazează pe puterea, importanţa şi vechimea de mai bine de un mileniu a Republicii Veneţiene, La Serenissima, desfiinţată de Napoleon în 1797.

Pentru mine Veneţia este atunci când doi călători cu picioare obosite şi gâtlejuri uscate nimeresc din întâmplare într-o piaţă lăturalnică, surprinzător de largă în comparaţie cu străduţele mai mult decât înguste; în piaţă o adunare de tineri, surprinzător de eleganţi, surprinzător de destinşi, fiecare cu câte un pahar de vin în mână, în picioare, socializează - adică stau faţă în faţă, câte doi, trei sau mai mulţi, şi vorbesc, râd, discută.

O atmosferă extraordinar de destinsă şi distinsă. Am crezut iniţial că este un eveniment artistic sau poate o petrecere privată. Dar nu, era cel mai neobişnuit bar pe care l-am văzut, o încăpere minusculă cu trei inşi care umpleau/recuperau/spălau/umpleau pahare cu vin, pe care le ofereau tinerilor veneţieni. Fără mese, scaune, chelneriţe sau muzici asurzitoare. Şi aveau acolo printre cele mai bune vinuri din lume, garantat, nu numai din cauza aromelor, ci şi a locului şi a companionilor.

Când am citit despre separare, m-am întrebat de ce ar dori tinerii aceia să se separe de Italia-mamă. Sigur că este vorba de discrepanţele cunoscute, de Nordul bogat al peninsulei care s-a săturat să ţină în spate Sudul sărac, sau de corupţie sau de ineficienţa statului. Un mesaj adresat nu numai politicienilor locali, ci şi autorităţilor europene. Un mesaj nicidecum singular, pentru că în prezent în Europa acţionează şi se manifestă - şi da, ştiu că vorbesc de funie în casa spânzuratului - peste 30 de mişcări separatiste.

Şi, indiferent de câte umori iscă, poate că mesajele acestor mişcări ar trebui luate în seamă, făcând, desigur, cuvenitele separări între extremiştii într-o ureche şi cetăţenii corecţi şi cinstiţi. La un moment dat un jurnalist italian s-a întrebat de ce italienii au avut în timp mari personalităţi artistice, politice şi ştiinţifice, dar n-au devenit o putere mondială reală. De ce sunt maeştri ai discursului diplomatic şi totuşi nu izbutesc să se guverneze? Cum de pot fi negustori aşa de pricepuţi într-o naţie ineficientă din punct de vedere economic? Răspunsul complicat este extrem de complicat.

Răspunsul simplu este o Italie coruptă, dominată de străini, de seniori - la propriu şi la figurat - instabili, nedrepţi, mincinoşi. O lume în care nu poţi fi sigur de nimeni şi de nimic. O lume în care poţi avea încredere numai în propriile simţuri. De aceea în societatea italiană sunt acceptaţi politicieni, birocraţi sau industriaşi incompetenţi şi nu sunt toleraţi cântăreţi, pictori, dansatori sau bucătari incompetenţi. Într-o lume a dezordinii şi corupţiei, frumuseţea îţi poate oferi încredere; într-o lume în care corupţia este norma, excelenţa în artă este incoruptibilă.

Şi cred că mesajul veneţienilor poate fi extins la nivelul întregii Europe, pentru că, într-o formă sau alta, europenii trimit mesaje din ce în ce mai puternice autorităţilor şi politicienilor. Din toamna anului 2004 până în toamna anului trecut nivelul încrederii cetăţenilor în instituţiile europene a scăzut de la 50% la 30%, iar în guvernele locale de la 34% la 23%. Simpatizanţii partidelor eurosceptice s-au înzecit în Grecia, s-au dublat în Finlanda şi Austria, s-au triplat în Franţa, au crescut în toată Europa.

În imagine, o Veneţie fabuloasă pictată de Monet.