Nimerit în mijlocul intrigilor politice, proiectul de cod fiscal promulgat de parlament dar respins de preşedintele Iohannis vine să mai măsoare încă odată sfânta ipocrizie românească, de la comunicatele în două luntri, care susţin necondiţionat reducerile de taxe prevăzute în document dar se declară îngrijorate de echilibrul bugetar, la nepăsarea celor dispuşi să speculeze orice în folosul intereselor proprii, fără măcar a încerca să se justifice, în afara unor numere seci.

Numai că întorcând pe toate feţele nişte numere, risipim fondul problemei. În România sunt o mulţime de inşi obsedaţi de numere şi cred că aceasta este una din cauzele lipsei de progres a acestei naţii – nu principala, e adevărat. Dacă vrei să pari competent, începi să spui nişte numere şi gata, eşti competent: procentele mânuite de cei de la preşedinţie, procente verificate, contabiliceşte, pe hârtie cu pixul, constituie un bun exemplu.

La şcoală eşti premiant dacă ştii multe numere, iar la slujbă eşti apreciat dacă ai ceva numere la îndemână - în cap sau pe o foaie sau pe un slide cu iconuri ghiduşe; totul este un proces cu nuanţe mecanice şi o rigoare tembelă, ce se iscă dintr-un proces educaţional care nu-ţi încurajează creativitatea, ci capacitatea de a ţine minte şi continuă într-o societate croită pe aceleaşi valori ghilotinante.

Or numerele în sine nu reprezintă nimic; numerele nu înseamnă că ştii, ci numai că ai o memorie bună. Numerele sunt nişte unelte şi nu soluţia. Mii de miliarde, adică nişte numere mari de tot, au fost vărsate din vistieriile statelor pentru combaterea crizei; acum numerele cele mari s-au mutat în zona datoriilor statelor, iar Europa se duce în bălării. Principalul neajuns în discuţiile cu finanţiştii, des invocate în ultima vreme, este că acolo se discută strict pe numere, iar oficialii uită că nu numerele sunt importante, ci politicile şi stategiile şi viziunea de ansamblu.

Există, în sensul tuturor celor spuse mai sus, mai multe exemple de ceea ce va să zică execiţiul „una spunem şi alta înseamnă“: termenii tranziţie şi reformă au fost citiţi mai degrabă ca dezastru economic, sărăcie şi şomaj, puterea financiară este mai mult cea a grupurilor de interese decât cea creatoare de locuri de muncă, controlul înseamnă mai degrabă vendetă politică, iar comunicarea înseamnă pur şi simplu dezinformare sau filtrul purtătorilor de cuvânt şi mai puţin transparenţă.

Există un banc stupid cu muierea bătută bine de bărbat, dar care se răsteşte la cel venit să o ajute: „...e omul meu, ce treabă ai tu?, lasă-l să mă bată, că merit!“. Este modul de gândire al celor ce plâng de grija bugetului, mult mai preocupaţi de suma colectată şi spre deloc îngrijoraţi de modul în care se cheltuiesc banii, adică de fondul real al problemei. Au suportat experimente de genul supraaccizării carburanţilor pentru, chipurile, autostrăzi sau taxa pe stâlpi şi acum reducerea TVA sau a impozitării muncii le miroase rău, şi personal chiar nu înţeleg asta. Important este efectul banilor rămaşi pentru dezvoltarea sectorului privat, importantă este apariţia de noi locuri de muncă, importantă este chiar şi creşterea consumului.

Să ne înţelegem, ştiu că Victor Ponta face ce face pentru capital politic, în prespectiva alegerilor de anul viitor; dar, pe de altă parte, a fost vreun premier până acum care să joace alftel decât politic?! Aşa că mai bine să luăm ce e de luat, punct!

Iar războiul mimozelor dintre Cotroceni şi palatul Victoria mă fac să-l regret într-o oarecare măsură pe fostul preşedinte Băsescu, care nu se ascundea în spatele consilierilor sau al Facebookului şi măcar oferea spectacol. Sincer, nu-mi vine să cred că am scris asta!

Ilustrez cu „Moartea lui Sardanapal“, de Delacroix. Este povestea ultimului mare rege din Ninive, renumit pentru viaţa luxoasă şi desfrânată pe care a dus-o, şi care, atacat de rebeli, a sortit pierzaniei toate cele ce-i erau apropiate, de la concubine la cai.