Ambii aveau dreptate, iar conversatia a cristalizat unele idei pe care le aveam despre situatia Japoniei, dar si despre a noastra, a SUA. In urma cu un deceniu, Japonia era un sinonim pentru politici economice esuate: la cativa ani dupa ce bula imobiliara s-a spart, ea inca suferea de deflatie cronica si crestere lenta. Apoi a venit randul Americii sa aiba propria bula imobiliara, apoi spargerea ei si apoi criza. Iar acum experienta Japoniei nu mai pare atat de rea pentru un observator american.

De ce? In pofida tuturor erorilor, politica economica a Japoniei a limitat pericolul potential al unei crize financiare. Iar intrebarea care se pune in America este daca noi vom putea face la fel sau daca nu cumva vom vira brusc si abrupt spre dezastrul economic.

In anii '90, Japonia a facut o repetitie generala pentru criza care a lovit mare parte a lumii in 2008. Banci puse pe capatuiala au alimentat o bula a preturilor in imobiliare; cand aceasta s-a spart, bancile au fost slabite in mod fundamental, la fel si conturile tuturor celor ce s-au imprumutat cu speranta ca preturile terenurilor vor ramane la niveluri inalte. Rezultatul a fost o stare de slabiciune economica permanenta.

Iar raspunsul in materie de politici economice a fost prea putin, prea tarziu. Banca Japoniei a redus dobanzile de referinta si a luat alte masuri sa impulsioneze consumul, dar a fost tot timpul in urma cu un pas si deflatia s-a instalat confortabil. Guvernul a sprijinit crearea de locuri de munca prin programe publice, dar eforturile sale nu au fost niciodata indeajuns de bine orientate astfel incat sa sprijine o revenire care sa se autosustina. Bancile au fost mentinute pe linia de plutire, dar nu au reusit sa faca fata creditelor neperformante si nici sa reia creditarea. Rezultatul politicilor inadecvate a fost o economie care ramane si in ziua de astazi in depresiune.

Insa tabloul general din Japonia e mai degraba gri decat negru. Economia Japoniei poate sa fie deprimata, dar nu se afla in depresiune. Piata muncii a fost strabatuta de turbulente, cu un numar tot mai mare de astfel de "zilieri", care treceau dintr-o slujba temporara in alta slujba temporara. Dar multumita planurilor guvernamentale de creare de locuri de munca, tara nu are somaj de masa. A crescut datoria, e adevarat, dar in ciuda temerilor permanente cu privire la iminenta unei crize - si in pofida degradarilor constante ale ratingurilor de tara inca din 2002 -, guvernul inca e capabil sa se imprumute pe termen lung si la o dobanda de doar 1,1%.

Pe scurt, performanta Japoniei a fost dezamagitoare, dar nu si dezastruoasa. Si data fiind agenda politica a dreptei americane, aceasta e o performanta pe care s-ar putea sa ne dorim s-o fi atins. Ca si omologii lor japonezi, decidentii americani au raspuns initial cu jumatati de masura la explozia unei bule si la o criza financiara. Eu m-am plans de acest lucru, dar acum discutia asta nu mai are niciun rost. Intrebarea este: ce facem acum?

Piedicile puse de republicani inseamna ca cel mult putem spera ca in viitorul apropiat sa fie luate masuri paleative - cheltuieli suplimentare modeste, de genul programului de infrastructura pe care presedintele Obama l-a propus recent, ajutoare pentru guvernele locale si statale pentru a le ajuta sa evite viitoare ajustari severe, ajutoare pentru someri pentru a reduce austeritatea si a pastra puterea de cumparare.

Chiar si cu astfel de masuri, am fi norocosi sa ne descurcam la fel de bine ca Japonia in limitarea costurilor umane si economice ale turbulentelor economice. Dar nu e in niciun fel sigur ca o sa obtinem macar atat. Daca republicanii merg dincolo de obstructie, spre generarea de politici in acest sens - situatie in care ar putea ajunge daca vor castiga un scor suficient in alegerile din noiembrie - o sa pornim pe drumul spre acea performanta economica ce face din Japonia sa ne para acum un fel de taram al fagaduintei.

E greu sa exageram impactul distructiv al ideilor pe care le-a exprimat de curand John Boehner, liderul republicanilor din Camera Reprezentantilor, daca s-ar gasi cineva sa le puna in practica. El a cerut in esenta doua lucruri: reduceri masive de taxe pentru cei bogati, ceea ce ar creste deficitul bugetar, dar ar face prea putin ca sa sprijine economia, si reduceri drastice de cheltuieli, care vor trage in jos economia, dar nu prea vor face mare lucru pentru a imbunatati perspectivele bugetare. Mai putine locuri de munca si deficite mai mari, combinatia perfecta.

Mai mult, daca republicanii recapata puterea, ei vor face cu siguranta ce au facut in timpul administratiei Bush: nu vor incerca sa abordeze in mod serios problemele economiei, ci le vor folosi doar drept scuza ca sa-si promoveze propria agenda, inclusiv privatizarea sistemului de asigurari sociale. Vor mai incerca, cu siguranta, sa traga inapoi si reforma din asigurarile de sanatate - alta sabie cu doua taisuri, care va afecta securitatea economica si in acelasi timp va creste deficitele pe termen lung.

Asa ca eu ii cam invidiez pe japonezi. Da, performanta lor a fost dezamagitoare. Dar lucrurile puteau fi si mai urate de atat. Si pledoaria pe care trebuie sa o aiba acum democratii - pe care vad ca si presedintele Obama a inceput s-o promoveze - este ca daca republicanii recapata puterea, lucrurile vor fi cu adevarat mai urate. Americanii, pe buna dreptate, sunt dezamagiti, frustrati si furiosi din cauza situatiei economice.

Dar dezamagirea e mai buna decat dezastrul.