Scriu aceste rânduri pentru că fac parte din generaţia Z şi pentru că de doi ani de zile aud (prea) des „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească”, când e mai degrabă „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească acolo unde sunt prost plătiţi, subapreciaţi şi valorile companiei nu sunt aceleaşi cu ale lor”. 

Când încercam să îmi găsesc un loc de muncă în vara anului 2021, România abia ieşea din pandemie, dar s-a sincronizat fix cu terminarea anilor de licenţă pentru mine. Încercam să îmi găsesc un job abia atunci pentru că pandemia începuse fix când eu eram în anul II de facultate şi, după cum se ştie, toate angajările au fost puse pe pauză timp de doi ani din cauza COVID-19. Proaspăt absolventă şi cu speranţe mari, eu credeam că e cam 90% imposibil să nu fiu angajată rapid – mai ales că aveam o diplomă de licenţă, plus câteva voluntariate la activ. Deci vă imaginaţi surpriză pentru mine când din iulie până în decembrie 2021 abia dacă am fost chemată la 3-4 interviuri – toate fără succes pentru că, ghiciţi ce, nu aveam experienţă – experienţă care nu îmi este încă nici acum clar cum ar fi trebuit obţinută având în vedere pandemia. O altă surpriză era cât de puţin conta de fapt facultatea în tot procesul angajării – nu era deloc considerată experienţă, ca în alte ţări, iar mulţi anagajatori abia dacă luau în calcul diploma de licenţă.

Am reuşit iau un interviu şi să încep procesul de angajare abia opt luni mai târziu. Şi în situaţia asta şi-au început majoritatea celor din generatia Z experienţia cu piaţa muncii. 

Situaţia de pe piaţa muncii e acum, mai mult sau mai puţin, asemănătoare cu cea din 2021-2022, când abia ieşeam din pandemie. Şi acum e foarte greu să îţi găseşti sau să îţi schimbi locul de muncă, dar din cu totul şi cu totul alte motive. Multe companii au renunţat la ideea de a face noi angajări, mai ales în contextul economic şi geopolitic tensionat în care ne aflăm. Într-o activare de la începutul anului universitar 2024-2025 pe care am avut-o cu Ziarul Financiar, aproape toţi tinerii cu care am vorbit ne-au spus că principala problemă de care se lovesc e să îşi găsească un loc de muncă unde se acceptă faptul că nu au experienţă. A doua problemă erau chiriile mult prea scumpe. 

„Nu îşi mai doresc să muncească, vor să facă banii mult mai uşor, se feresc de muncă, oarecum”; „Generaţia Z are cerinţe salariale mai mari decât competenţele”; „O generaţie care nu ştie să lucreze. Munca înseamnă efort, iar efortul doare” sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am văzut anul acesta prin diverse articole, toate dezbătând pretenţiile tinerilor la locul de muncă. Nu vreau să fac o generalizare (pentru că, evident, sunt şi câteva articole care laudă această generaţie pentru felul în care se impune şi îşi alege jobul), dar şi piaţa muncii este în acest moment uşor ostilă faţă de generaţia Z tot din motivul cerinţelor cu care aceştia vin la interviu. Potrivit Resume Builder, 31% dintre manageri susţin că evită angajarea unei persoane din generaţia Z în locul unei persoane mai în vârstă. Managerii de recrutare spun că, în timpul procesului de angajare, membrii generaţiei Z cer prea mulţi bani (42%), nu au abilităţi de comunicare (39%) şi nu par implicaţi (33%).

O parte din societate a pus eticheta de „leneşi” pe această generatie şi se vorbeşte de multe ori în spaţiul public despre faptul că atunci când vor să se angajeze nu ştiu nimic (sau, în orice caz, prea puţine), dar au multe cerinţe. Totuşi, asta are foarte puţin de-a face cu lenea şi totul de-a face cu starea lumii în care trăim.

Trebuie să recunoaştem că lumea în care trăim nu prea încurajează o viaţă plină de bucurie şi motivaţie. Personal, la 25 de ani am trecut printr-o criză economică (în 2008), am asistat la proteste care au avut un impact important asupra întregii ţări (pentru Roşia Montană, Colectiv), 3 ani de pandemie de COVID-19, din 2022 avem un război care se desfăşoară lângă noi şi pe ecranele noastre (Ucraina – Rusia), iar recent a fost anulat turul 2 al alegerilor prezidenţiale din cauza neregularităţilor din procesul electoral, ceea ce a scăzut şi mai mult încrederea generaţiei noastre în clasa politică. Fiecare an pare să concureze cu precedentul în a livra cât mai multă nesiguranţă – şi atunci, chiar e atât de greu de înţeles de ce suntem deja epuizaţi? Şi aici cu siguranţă nu e vorba doar de generaţia noastră.

Da, vrem salarii mari. Dedicarea şi randamentul vin doar după ce acoperi nevoile de bază. Sunt încă foarte multe salarii entry-level sub 3.500 de lei, iar coşul „minim de trai” nu înseamnă viaţă decentă, ci doar supravieţuire. Conform platformei online numbeo.com, costurile lunare estimate pentru o persoană singură sunt de 2.988 de lei, fără costul unei potenţiale chirii. Chiriile în marile oraşe sunt de cel puţin 250 de euro şi nici măcar nu se poate spune despre garsoniere că arată „decent”. Undeva la 100 de euro sunt şi întreţinerea şi facturile. Şi atunci cum se poate mulţumi un tânăr cu 3.500 de lei ca salariu? Cum îşi poate permite să plece din casa părinţilor şi să se mute singur (pentru că şi acesta e un hot topic despre gen Z – faptul că majoritatea încă locuiesc cu părinţii – dar asta nu are nimic de-a face cu faptul că sunt prea „comozi” / „leneşi” ci cu faptul că nu îşi permit să platească o chirie)? Cum poate să îşi îndeplinească şi dorinţele cu aceşti bani? Cum să meargă în vacanţe? Sunt întrebări serioase pe care şi le pun toţi din această generaţie, vă asigur. 

Şi da, vrem să lucrăm în companii cu ale căror principii şi valori suntem de acord. În societatea capitalistă, unde profitul e cel mai important, de ce să nu cerem şi noi ceva înapoi? De ce să nu le cerem companiilor respect faţă de angajaţi, de societatea în care trăim, de mediu? E cumva atât de grav că ne dorim ca valorile noastre să se regăsească în corporaţii? Sau că vrem să lucrăm opt ore pe zi şi apoi să ne putem trăi viaţa departe de mailuri şi şedinţe? Înseamnă asta că ne „ferim de muncă” sau doar că ne respectăm timpul nostru liber?   

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium