CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

Cineva mi-a amintit recent de o trăsnaie făcută în trecut. Eram supărat pe faptul că operatorii îşi fură scaunele de pe o linie de producţie pe alta (şi erau infinite certuri pe scaunele respective), aşa că la o şedinţă am spus că „dacă nu se pot înţelege între ei, luaţi-le scaunele şi gata, nu or să mai aibă pe ce să se certe“.

Peste două zile, când mă plimbam prin linia de producţie, nu mai era nici urmă de scaun şi am întrebat ce s-a întâmplat cu ele; am primit răspunsul prompt: Păi nu tu ai dat ordin să le luăm? Da! Chiar aşa a fost!

Dar ce se întâmplă când chiar dai un ordin? Aşteptam un audit important şi ştiam că oamenii care ne auditează sunt japonezi, prin urmare foarte sensibili la curăţenie. Aşa că am dat o dispoziţie: să se limiteze accesul personalului pe un anumit traseu (incluzând scările principale dinspre cantină). Eu am gândit limitarea doar pe perioada auditului, ca să evităm ca vreun neserios să arunce vreun gunoi pe jos. Peste cam două săptămâni, şeful meu venit în vizită în România a încercat să coboare scările respective şi i-a fost interzis. Am dat telefon să aflu de ce e interzis. Evident, din cauza mea... Se pare că nu comunicasem foarte clar ce gândisem sau cât durează auditul.

Spunea un trainer că dacă poţi face management cu copiii îţi reuşeşte şi cu oamenii mari. Ştia el ceva. Cu ceva ani în urmă, junioara familiei era în vizită la bunici, la ţară. Avea vreo doi ani şi jumătate, era plină de energie, aşa că bunica abia îi făcea faţă. Pe de altă parte, bunica, o persoană bisericoasă, s-a gândit să îi facă junioarei cunoştinţă cu creştinismul ortodox (s-o fi gândit ea că aşa se mai linişteste copilul) aşa că într-o duminică a luat-o cu ea la biserică. Acolo, tânăra şi neliniştita nepoţică a început să turuie şi să pună întrebări în gura mare (asta după ce bunica a reuşit să o dea jos de pe tricicleta cu care vizita biserica). Cine e în tabloul ăla, de ce aprinde lumea lumânări, de ce se pun babele în genunchi şi se închină, ce e aia cruce, de ce îşi fac cruce şamd. Vârsta lui „de ce“ la sonor maxim a făcut-o pe bunică să facă exces de „Ssshhhhttt, suntem în biserică!!! Aici nu se vorbeşte“. După un număr apreciabil  de ssshhhttt!!! şi ameninţări cu pedeapsa dacă nu se opreşte din scandal, junioara a decis să tacă, într-un sfârşit. Chiar atunci a ieşit popa din altar ca să îşi ţină slujba şi a început să ia notele înalte specifice religiei noastre. Moment în care junioara s-a rupt de lângă bunica, a traversat tot altarul în fugă, l-a prins pe sfinţia sa de sutană şi i-a băgat un „HEY!!! Ssshhhtttt!!!! Suntem în biserică!!!“. Păi cum adică? Ea să se abţină, să tacă şi el făcea scandal în gura mare?

Ca să clarific: încerc să vorbesc despre limitele comunicării, sau mai degrabă despre comunicarea limitelor. Pentru că asta lipsea de fiecare dată: limita până la care se aplică regula. Nu se circulă pe scări pe durata auditului; nu mă aştept să rămână fără scaune ci să nu se mai certe; şi evident, popa îşi face meseria, el are voie să ţină concert în biserică.

Şi tot despre limite sau mai degrabă lipsa limitei vă mai povestesc o experienţă. Aşa cum precizează regulile lui Murphy, când e să se întâmple ceva nasol, ei bine, parcă alege special cel mai prost moment. În spiritul acestei teorii telefonul meu a sunat într-o vineri noaptea, undeva după miezul nopţii. Pentru că (stupoare!) s-au terminat etichetele scurte pe care se tipăreşte codul de bare cu numărul unic de identificare al produsului. Belea mare, pentru că fără eticheta aceea nu funcţionează sistemul de control şi nimic nu se mai poate face (adică se opreşte producţia!). Şi nu găseau pe nimeni să le rezolve problema, pentru că, evident, erau la acelaşi chef cu mine şi îşi ridicau alcoolemia în grup organizat. Şi atunci norocul m-a lovit cu o sclipire de geniu! Am întrebat ceva de genul: dar etichete lungi aveţi? Aveau, mult mai multe decât necesarul întreg de producţie. Excelent, atunci ajustaţi programul la imprimantă, tipăriţi pe eticheta lungă şi înainte să o lipiţi tăiaţi eticheta la lungimea necesară. Faceţi un test şi sunaţi-mă!

A mers, etichetele s-au tipărit, producţia nu s-a oprit din cauza lor pe weekend şi luni dimineaţa pozam într-un geniu salvator. O chestie care avea să se schimbe pe la prânz, când cineva de la materiale a venit să îmi spună că s-au terminat etichetele lungi!

Aţi ghicit! Un cineva inginer a gândit un mic improvement la soluţia mea: a tăiat rola de etichete la lungime astfel încât să nu mai fie nevoie să ajusteze nici imprimanta şi să nu mai trebuiască nici operatorii să taie eticheta înainte să o lipească. O singură problemă: nu s-a limitat la nevoia de producţie pentru weekend, ci a tăiat toate rolele din magazie. Excelent, acum aveam mult mai multe etichete scurte decât ne trebuia şi plasasem şi o comandă consistentă ca să mai aducem. Dar nu mai aveam nicio etichetă lungă şi nici nu se comandase vreuna. Cam asta e cu limitele. Trebuie să le clarifici. Cu cât mai mult pare că limita e uşor de definit şi pare o chestie de bun simţ, ei bine, cu atât mai mult lipsa ei poate deveni mai periculoasă.