Pe măsură ce campania electorală a crescut în intensitate până aproape de dimensiunile din anii ‘90, cu prieteni şi rude care se ceartă între ei de dragul unui candidat, comentatorii din media şi de pe reţelele sociale au prins să deplângă situaţia folosind un număr relativ redus de clişee. „Ţara asta îşi merită soarta“, „Mi-e ruşine de ţara asta“, „Numai în ţara asta se putea întâmpla aşa ceva“, „Abia aştept să plec din ţara asta“ au fost folosite din abundenţă de toate taberele politice, de cei scârbiţi de vot, de cei dornici să meargă la vot şi de obiectivii de ocazie, ca mărci comune ale unei frustrări colective, chiar dacă fiecare i-a atribuit cauze complet diferite.

Parte din această frustrare e rodul propagandei, dar tocmai pentru că propagandiştii ştiu pe ce butoane să apese: ştiu că subdezvoltarea economică, emigraţia masivă, dificultatea de a prospera în afara clientelismului politic, precarizarea culturală a societăţii înseamnă traume, speranţe înşelate succesiv din 1989, 1996, 2004 sau din perioada recentă a crizei, iar încheierea unei preşedinţii care a durat zece ani produce firesc un moment de introspecţie colectivă perfect pentru a fi transformat într-un val de agresivitate faţă de diverşi ţapi ispăşitori. Băsescu, comunismul, FSN, clasa politică, presa, ţăranii, bugetarii, intelectualii, pensionarii, săracii, ungurii, ruşii, americanii, UE, diaspora, poporul român în ansamblu, „noi înşine“ sunt tot atâtea ţinte ieftine pentru cine vrea ţapi ispăşitori, pentru că primul instinct al omului traumatizat, cu speranţe înşelate, e să caute vinovaţi şi fie să-i urască şi să-i elimine, dacă poate, fie să se teamă şi să fugă de ei, dacă prima variantă nu-i stă în putere.

Psihologii îndeamnă însă pacienţii cu traume emoţionale să treacă de faza în care se învinovăţesc pe sine ori dau vina pe alţii, fiindcă ea nu produce soluţii raţionale, ci doar emoţii - ura şi frica, ambele paralizante şi mari consumatoare de energie. „De ce mi se întâmplă asta“ le oferă pacienţilor şansa de a înţelege: o situaţie, pe ei înşişi, pe ceilalţi, ce trebuie făcut, cum poţi să valorifici un moment de criză ca să înveţi din el, să nu-l mai repeţi, să te maturizezi. Propaganda electorală, dimpotrivă, exploatează emoţiile respective şi le amplifică în interesul ei, exact în măsura în care cetăţenii o acceptă. „Cine e de vină pentru asta“ oferă nu o şansă, ci riscul de a eluda mereu înţelegerea problemei prin demonizarea rapidă a altora sau a propriei persoane, de a te irosi la infinit în căutarea unor noi argumente şi metode de a urî şi de a te înfricoşa, de a rămâne vulnerabil la orice alte momente viitoare de criză, infantilizat, incapabil de evoluţie, incapabil de solidaritate cu tine însuţi şi cu alţii. Nu e de mirare, deci, că repetăm aceleaşi clişee enumerate mai sus, nu doar la fiecare rundă de alegeri, dar şi între perioadele electorale, şi nu e de mirare că în aceste clişee România rămâne mereu „ţara asta“ şi nu apucă niciodată să fie numită „ţara noastră“.

Nu e de mirare că nu ni se mai pare deplasat să vorbim iar şi iar de repetarea Revoluţiei, de dictatură, de Ceauşescu, de catastrofe, apocalipsă, dezmembrarea sau prăbuşirea ţării la orice rundă de alegeri, atâta vreme cât n-am înţeles bine nici acum unde anume eram exact în 1989, 1996, 2004 sau în perioada recentă a crizei. Fiecare ciclu electoral începe şi continuă cu aruncarea vinovăţiei pe „greaua moştenire“ a guvernării precedente şi se sfârşeşte cu aceleaşi îndemnuri sau ameninţări cu emigrarea în Congo sau cu o nouă revoluţie, iar drepturi normale ca votul, asumarea unei anumite identităţi (ţăran, funcţionar, muntean, om de afaceri, ziarist, medic, profesor, politician, femeie, căpşunar) să pară acte eroice, excepţionale, de luptă cu discriminarea sau cu ştampila de prostie ori corupţie aplicată în bloc peste diverse grupuri sociale.

Un început de terapie ar fi, deci, să folosim chiar aceste alegeri ca să ieşim din inerţia de a ne conforma clişeelor construite de noi şi de alţii. Ca alegător ai dreptul ca exercitarea votului să nu fie echivalată cu un act eroic, îndeplinit la capătul unei zile de uzură fizică şi nervoasă, iar alegerea de a nu-ţi exercita dreptul de vot, într-o ţară unde votul nu este obligatoriu, să nu fie privită ca un act de trădare naţională. Ca simplu cetăţean, nemembru al unui partid sau ONG aferent, ai dreptul să nu fii asmuţit contra altor simpli cetăţeni în numele solidarităţii cu politicienii momentului. Ca ziarist ai dreptul să nu fii etichetat drept vândut puterii când arăţi că economia merge bine şi vândut opoziţiei când arăţi că economia merge prost.

Ca politician ai dreptul să ceri votul cetăţenilor folosindu-te de meritele tale şi nu simţindu-te obligat să culpabilizezi electoratul pe motiv că dacă nu te votează înseamnă că e necivilizat, misogin, şovin sau cumpărat de adversari ori speriindu-l că dacă îi votează pe competitorii tăi va veni prăpădul. Iar ca român, politician sau nu, chiar ai dreptul să spui „ţara noastră“ în loc de „ţara asta“.