Într-un discurs ţinut vara trecută la Congresul Femeilor Populare, pe atunci preşedintele Traian Băsescu le recomanda participantelor să atragă femei de afaceri, în aşa fel încât să nu rămână dependente de banii şi voinţa bărbaţilor din par-tid. Băsescu se declara solidar cu cauza femeilor în politică, pentru că ştie „din trăirile fiicelor“ lui cât de greu este pentru o femeie „în ziua de azi“.

Argumentaţia părea mai curând ironică, întrucât fiica cea mică a ex-preşedintelui, fostă europarlamentar, a exemplificat tocmai dependenţa de banii şi voinţa tatălui, iar preşedinta de atunci a PMP exemplifica dependenţa de banii soţului şi de voinţa protectorului ei politic. Între timp, EBA şi Udrea au ieşit din politică, iar în spaţiul rămas după plecarea lor rămân deloc puţine tinere care au încercat să le imite, de la stilul vestimentar la clişeele verbale. Una dintre aceste tinere, fiică de primar, îi dădea o replică unei rivale care îi acuzase tatăl de troc politic cu un fruntaş al altui partid, încheindu-şi pledoaria cu un citat din Elena Udrea: „Să te ferească Dumnezeu de femeile frustrate în politică“.

Evocarea acestor lucruri într-o revistă care promovează atâtea exemple de femei cu cariere clădite pe inteligenţă, muncă şi specializare profesională pare nelalocul ei; diferenţa dintre femeile din politică şi afaceri este însă o realitate. Ea are şi n-are legătură cu subreprezentarea femeilor în funcţii de conducere. În mediul de business, reprezentarea femeilor în boardurile companiilor cotate la bursă varia, la nivelul lunii octombrie 2014, între 2,7% în Malta şi 32,4% în Franţa, conform CE, în timp ce România era pe locul al optulea din coadă, cu 11%, sub media UE de 20,2%.

Interesant este însă că, faţă de datele din octombrie 2010, ponderea femeilor a crescut cel mai mult în Franţa (cu 20%), dar a scăzut cel mai mult în România (cu 10,4%), în timp ce media UE a urcat cu 8,3%. Faptul că, alături de România, ţările unde această pondere a scăzut sunt exclusiv din Est - Cehia, Ungaria şi Slovacia, plus Estonia unde a stagnat, confirmă o constatare a experţilor în resurse umane, respectiv faptul că, atât ca efect al crizei financiare, cât şi al schimbărilor de generaţie şi educaţie, începe să se disipeze moştenirea culturală a egalităţii de gen din perioada comunistă. În sfera politică, acest gen de disipare nu pare să se fi simţit la nivel statistic: ca reprezentare în parlamentele naţionale, ponderea femeilor a variat anul trecut în Europa între 10% în Ungaria şi 44% în Suedia, media UE fiind 27%; România ocupa locul al doilea din coadă, cu 12%, conform Eurostat (faţă de 10-11% în 2000-2013).

Ceea ce s-a disipat însă în ultimii câţiva ani are de-a face însă cu substanţa culturală. Elena Udrea a definit acest gen de schimbare: „Când am intrat în politică, încă mai era la moda femeia îmbracată în costum cenuşiu, care umbla în pantofi fără toc şi-şi purta părul prins în coc. Şi asta era nu mai departe de acum zece ani. Suntem într-un partid în care faptul că purtăm tocuri nu ne va opri cariera politică“.

Din punctul de vedere al emancipării femeii, schimbarea descrisă de Udrea a fost însă nulă, întrucât noul model co-lorat a devenit la fel de opresiv precum cel al activistei cu coc, tinzând să considere automat femeile care nu se încadrează în el drept şterse, insuficient de femei, neeligibile pentru succes. Ierarhia calităţilor demne de apreciat la o femeie nu pare să mai privilegieze capacitatea de a produce idei proprii, ci loialitatea faţă de un partid/lider.

Cei care promovează femei după acest criteriu o fac însă fiindcă prin loialitate înţeleg docilitate: e o reţetă pe care au aplicat-o în Siria Muammar Gaddafi, în Bulgaria premierul Boiko Borisov, în România preşedinţii Traian Băsescu cu Elena Udrea şi Klaus Iohannis cu Alina Gorghiu. Iar specificul unei cariere politice întemeiate pe „loialitate“ faţă de un mentor e că atunci când acesta îşi termină mandatul sau averea, aventura în politică a discipolei se termină. În lipsa unei schimbări reale în bine faţă de modelul activistei cu coc, clişeul stupid cu „Elenele nefaste din politica României“ (care traduce de fapt ideea „atâta pot femeile în politică“) se va tot repeta.

Şi probabil va mai trece o vreme până ce stilul udrist de a reduce atât succesul, cât şi insuccesul unei femei în politică la ideea de victorie, respectiv înfrângere în faţa bărbaţilor inamici va ceda locul unei abordări mai puţin caricaturale.

Ceea ce se întâmplă cu generaţia (sau „lotul“) Elenei Udrea este într-adevăr o înfrângere pentru toate femeile care s-ar simţi atrase de politică, dar în niciun caz una pentru care să poată fi dată vina rapid pe misoginii patriei.