IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Motivul pentru care se întâmplă aşa este pentru că efectele acestor cuvinte nu se întâmplă pur şi simplu şi nu ajunge nici să vorbim contemplativ despre ele, deoarece este o întreagă ştiinţă personală în spatele lor. Această ştiinţă personală este dusă la rang de artă pentru fiecare dintre noi. Nu există niciun om în lumea asta care să nu ştie ce înseamnă fericirea sau bunul simţ pentru el însuşi, aşa cum nu există nici prea mulţi oameni care să înţeleagă că propria definiţie a fericirii sau a bunului simţ nu înseamnă nimic sau înseamnă prea puţin pentru restul oamenilor din lumea asta. Bunul simţ este atât de normal pentru fiecare dintre noi, ştim atât de bine ce este de bun simţ atât pentru noi, cât şi pentru alţii, încât abia când ne trezim în faţa efectelor produse de aceste cuvinte ne dăm seama cât de puţin înţelegem despre ele sau cât de puţin facem explicit fiecare dintre noi în legătură cu ele.

Nu am întâlnit niciodată oameni care să spună despre ei înşişi că nu au bun simţ sau să spună că au puţin sau să şi-l pună măcar un pic sub semnul întrebării. În ciuda acestei observaţii, vedem cu uşurinţă multă lipsă de bun simţ în jurul nostru. Bunul simţ nu este doar despre conduită, despre ce să faci şi despre ce să nu faci din punctul de vedere al etichetei, ci este despre eticheta morală. Aflăm că nu este bine să minţim sau să furăm, dar nu ne învaţă nimeni de ce. Ni se spune instituţionalizat să nu minţim, dar învăţăm de la viaţă că minţind ne putem proteja. Şi atunci ce devine mai important: să nu mint pentru că nu este bine sau să mă protejez?

Învăţăm deprinderi tehnice, repetăm până când executăm cu virtuozitate, dar la deprinderile morale învăţăm după ureche, dacă avem noroc. Se vorbeşte în ştiinţa conducerii despre modele – despre cele morale este vorba, nicidecum despre cele de execuţie. Pentru că nu face nimeni diferenţa aceasta simplă, învăţăm ce vedem, nu ce este în spatele a ceea ce vedem, şi atunci învăţarea este extrem de superficială, chiar dăunătoare, dacă modelul este unul fără ţinută morală. Bunul simţ are două coordonate extrem de importante care, dacă nu sunt corelate absolut întotdeauna, produc cu uşurinţă efectele lipsei de bun simţ. Este vorba despre eu şi despre ceilalţi. Eu fără ceilalţi sau doar ceilalţi fără mine sfârşesc în frustrare şi, implicit, în fisuri morale de la uşoare - ca amoralitatea - la unele mai complexe - imorale chiar.

Uşor paradoxal, chiar dacă preocuparea pentru sine sau pentru ceilalţi este mică, atât timp cât este egală, produce mai mult bun simţ decât preocuparea lipsită de echilibru dintre cele două. Este mai puţin gravă preocuparea în exces faţă de ceilalţi, dar în acest caz riscul de a se produce efecte de lipsă de bun simţ apare la ceilalţi. Atunci când centrarea este exclusiv pe sine, despre lipsa de bun simţ se poate vorbi şi de o parte, şi de alta. Echilibrul între preocuparea pentru sine şi preocuparea pentru ceilalţi livrează bun simţ.

Bunul simţ este atât de implicit încât nimeni nu vorbeşte despre el, sau atunci când o facem este doar pentru a scoate în evidenţă lipsa lui, nicidecum manifestarea lui. Despre noi înşine nu ne gândim vreodată că am putea produce percepţia de lipsă de bun simţ, pe când, despre alţii, ştim exact în câteva secunde dacă şi cât bun simţ au. 

Bunul simţ apare atunci când oamenii se văd atât cât sunt, când îşi reglează aşteptările unii de la ceilalţi şi când îşi definesc aspiraţiile împreună. Alinierea aspiraţiilor este un proces de devenire, de bun simţ. Dacă din ecuaţie scăpăm din vedere aspiraţiile celorlalţi sau minimizăm efectele beneficiilor pe care alinierea le poate aduce, vom ajunge foarte repede să vorbim sau să ne plângem de lipsă de bun simţ.

Bunul simţ este un proces de devenire, nu este o informaţie sau o calitate a cuiva. Este ceva ce nu se termină niciodată, odată începută preocuparea. Dar, dacă nu începem să avem activă această preocupare, avem impresia cu toţii că ştim ce este bunul simţ, atât pentru noi, cât şi pentru alţii.