IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Norocul este o consecinţă a unui fel de a fi şi acesta este singurul criteriu care face diferenţa între oamenii norocoşi şi cei care nu sunt norocoşi. Simplist spus, un pesimist nu prea poate fi forţat să aibă noroc. Simplu spus, există o relaţie de cauzalitate între noroc sau sesizarea oportunităţilor şi convingerile personale.

Multă lume îşi imaginează că oportunităţile sunt fenomene evidente. Însă cel mai adesea oportunităţile se văd doar atunci când ne uităm înapoi, pentru că uitându-ne înainte vedem doar încercări. Aşadar, oportunitatea este ceva permanent accesabil, nu doar ocazional, este mai mult o decizie decât o întâmplare. Este mai uşor să vedem cu invidie norocul altora decât să vedem cu smerenie norocul în care suntem fiecare dintre noi cu siguranţă, aproape în fiecare moment.

Dacă oportunitatea sau norocul sunt mai degrabă decizii, atunci capacitatea de a lua decizii este cea care trebuie antrenată, nu contemplarea în gol a stării ce va să vie. A lua decizii este despre sine şi este greu, pe când a ne raporta la noroc ca la ceva din afara noastră uşurează aparent problema, pentru că responsabilitatea apare oriunde altundeva, mai puţin la sine. Mai mult, acolo unde nu există noroc sau oportunitate, problemele sunt foarte multe şi foarte mari. Oamenii norocoşi nu au probleme sau au mai puţine nu pentru că sunt norocoşi, ci pentru că şi le rezolvă singuri.

Decizia vine la pachet cu mult curaj, cu încredere smerită, cu informaţii atent adunate, cu asumare şi cu participare, cu învăţare, cu frustrare, cu atingerea şi depăşirea limitelor, cu măcar un pic de viziune, cu muncă multă şi foarte multă disciplină, cel puţin în a căuta oportunităţi, dar nu numai, cu semnificaţie şi cu relevanţa efortului personal. Lipsa de decizie vine cu confort, cu nederanj, cu contemplare, cu uitat în curtea vecinului, cu strugurii acri, cu blocaj, cu lene uneori sau cu pasarea responsabilităţii la alţii, cu sentimentul de neadecvare, cu frica de greşeală, cu frica de risc, cu frica de penibil, cu frica de cei din jur.

Noi alegem oportunităţile, nu ele pe noi, pentru că adesea, înainte, le percepem drept lecţii dure sau măcar costisitoare, apoi ne dăm seama că de fapt au fost oportunităţi. Ca să ajungem să avem acces la oportunităţi şi să le lăsăm să devină din ce în ce mai uşor ceea ce sunt, sinapsa care se produce şi sesizează posibilele oportunităţi este intensiv antrenată. Este vorba despre antrenament de vigilenţă, de corelaţie, de analogii, de experienţe anterioare bine integrate, de deschidere, de curaj, de căutare de informaţii. Mai mult, oportunităţile, ca şi marile trofee, nu sunt chiar pentru toată lumea când este vorba de ultima sută de metri, dar satisfacţiile sunt majore şi în etapele de pregătire. Un alt aspect major în relaţia de cauzalitate cu norocul este şi relevanţa personală. Nu am cunoscut niciun om conştient de potenţialul lui real care să nu se considere norocos, cum, invers, niciun om care se consideră fără noroc nu se gândeşte vreo clipă că drumul spre noroc stă în puterea lui. A şti că efortul tău face diferenţa şi a şti că ceea ce eşti este relevant aduce noroc şi creează oportunităţi de la sine pentru că norocul este despre a-l vedea, nu despre a-l arăta.

Oportunitatea este ceva extrem de logic, dar ţine mai mult de logica intuiţiei. Fără intuiţie nu există oportunitate, aşa cum, fără logică, intuiţia se diluează.

Logica adună intuiţia, iar intuiţia provoacă logica. Atunci când sunt lăsate împreună lucrează virtuos, iar când una sau ambele frânează, cercul devine vicios şi nici norocul nu apare. Dacă logica mai poate fi exersată, cu intuiţia este mai greu, pentru că numai după multe experienţe oamenii se prind de rolul ei şi abia de atunci încolo este provocată conştient.