IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

De regulă, lumea vrea egalitatea uitându-se în sus, nu în jos. O astfel de abordare nu vorbeşte despre egalitate, ci despre

neînţelegerea modului cum cei care sunt mai sus au ajuns acolo. Cât şi cum vor rezista este responsabilitatea lor, însă traseul care duce un om undeva este până la urmă rezultatul unor demersuri proprii. Disponibilitatea de a înţelege despre cineva ce îl face sau nu să poată avea un anumit rol este un act de consideraţie. Cel mai adesea însă este mai uşor să spunem: „Eu, dacă aş fi în locul lui x„. Lumea văzută din papucii altora este totdeauna mai prietenoasă şi mai ofertantă. Este cel mai uşor să ştim ce sau cum am face dacă am fi altcineva. Dacă am fi altcineva mai jos de nivelul nostru, ne-am mira de cât este de evident CE are de făcut acel om, iar dacă am fi altcineva mai sus de nivelul nostru am şti exact CUM am face noi în locul acelei persoane. În acest exemplu, ce-ul este totdeauna despre ceea ce cunoaştem deja, iar cum‑ul este despre ceea ce ne închipuim.

Consideraţia este despre a înţelege că omul din faţa noastră este cât de mult poate fi el în acel moment, indiferent de ceea ce ni se pare că merită sau că nu merită. Atât este. Dacă este sau poate fi mai mult, este responsabilitatea acelui om să îşi gestioneze rolul şi parcursul. Egalitatea este când tratez omul cu consideraţie în rolul în care el funcţionează, nu atunci când îi contest rolul sau îl pun să îmi facă dovada că este în rolul potrivit. Abordarea aceasta economiseşte timp, câştigă încredere şi creşte nivelul de implicare. Lipsa de consideraţie înseamnă să cer oamenilor să se implice mai mult, fără să mă preocupe de ce ar face-o şi ce mă îndreptăţeşte să cer asta. Implicarea este o consecinţă a bunei înţelegeri a diversităţii de roluri, nu un stimul unitar.

În organizaţii, oamenii au nevoie să perceapă tratamentul egal. Nu înseamnă că toţi angajaţii trebuie să aibă beneficii identice, ci că sunt văzuţi şi apreciaţi în rolul pe care îl au de îndeplinit, iar bucăţica de care sunt responsabili aduce valoare pentru un întreg la care participă alături de alţi colegi. Viziunea despre un întreg la care oamenii participă cu maximul de abilităţi este totdeauna un motivator mai puternic decât executarea mecanică a unei sarcini.

Mai mult, oamenii vor să fie în locul sau în rolul altora pentru că nu ştiu cum să îşi facă plăcut propriul loc sau rol. Egalitatea cu alţii este mult mai uşoară decât egalitatea cu sine, indiferent dacă ne comparăm cu alţii în sus sau în jos. Este ca atunci când cineva spune „pe vremea mea…„ - vremea aceea nu mai există, indiferent dacă a fost bună sau rea, recentă sau îndepărtată, şi orice avem de făcut este în această vreme, în normele timpului prezent, oricând ar fi el. Aşa şi noi, suntem în rolul în care suntem, nu în altul, şi este singurul loc din care şi în legătură cu care ne putem exprima părerile.

Egalitatea organizaţională este despre alinierea la o viziune şi despre recunoaşterea fiecărui fel de participare sau de contribuţie. Desigur că oricine poate fi înlocuit, dar dacă acest lucru este o ameninţare şi nu o înţelepciune, atunci oamenii nu se simt egali şi efortul pe care îl vor face va fi unul care să contracareze ameninţarea, nu unul care să construiască viziunea.

Oamenii ştiu cu toţii foarte bine şi singuri că pot fi înlocuiţi şi vor aprecia dacă vor percepe consideraţie din partea organizaţiei şi din partea colegilor pentru rolul lor, nu doar favorul de a li se da ocazia să aibă un loc de muncă. Este drept că nu este un favor mic în vremurile în care trăim, dar este primitivă gândirea de acest fel, şi nici organizaţiei nu îi este de prisos privilegiul de a avea angajaţi implicaţi şi aliniaţi.